Recunostinta

Seneca Lucius Annaeus

Ca să înţelegi că sentimentul recunoştinţei este ceva de dorit în sine: nerecunoştinţa este de evitat în sine pentru că nimic altceva nu strică şi nu distruge deopotrivă armonia neamului omenesc ca viciul acesta. Cum altfel să trăim în siguranţă dacă nu ne ajutăm unii pe alţii, făcînd schimb de servicii? Căci numai prin schimbul de binefaceri viaţa devine cumva pregătită şi întărită împotriva nenorocirilor ce pică din senin. Ia-ne unul cîte unul – ce sîntem noi? Pradă a animalelor şi victime ale lor, sîngele cel mai bun şi mai uşor de vărsat; căci, în vreme ce celelalte animale au o forţă în stare să le asigure apărarea, iar cele care sînt menite să rătăcească singure şi să ducă o viaţă de singurătate sînt înarmate, omul este acoperit de o piele neputincioasă: nici gheare puternice, nici colţi care să-l facă înspăimîntător; gol şi slab cum este, îl apără doar întovărăşirea. 

Divinitatea i-a dat două lucruri, raţiunea şi întovărăşirea, care îl fac pe el, o făptură aflată în voia oricui, cel mai puternic. În felul acesta, cel care nu se poate măsura cu nimeni dacă este de unul singur, este stăpînul lumii.
Întovărăşirea i-a dat stăpînirea peste toate făpturile; întovărăşirea a făcut ca el, născut pentru pămînt, să-şi întindă imperiul asupra unui element ce nu este al lui: l-a făcut stăpîn şi peste mare; l-a făcut să reziste la atacurile bolilor, l-a făcut în stare să îndure bătrîneţea, i-a dat mîngîiere împotriva durerilor; aceasta, pe care o putem chema în ajutor împotriva sorţii, ne face curajoşi.

Ia de la noi această putinţă de întovărăşire şi vei rupe unitatea neamului omenesc, pe care se sprijină viaţa; căci o vei lua dacă demonstrezi că nerecunoştinţa nu este de evitat în sine, ci doar doar pentru că trebuie să ne fie frică de ceva; cît de mulţi sînt cei care pot fi nerecunoscători rămînînd la adăpost!
Aşadar, eu zic că este nerecunoscător cel care este recunoscător numai de teamă. Ramîi cu bine.

Seneca.