Initiere in rugaciunea isihasta

                                                   

A te ruga ca un munte

….Şi astfel a început pentru tânărul filozof o adevă­rată iniţiere în metoda rugăciunii isihaste. Primul sfat ce îi fusese dat se referea la stabilitate. Înrădăcinarea într-o aşezare temeinică. Prima îndrumare ce i se dă celui care vrea să se roage nu este, aşadar, de ordin spiritual, ci fizic: aşează-te!

A te aşeza ca un munte, înseamnă a deveni greu, a fi greu de prezenţă. În primele zile, tânărului îi fu destul de greu să stea nemişcat. Într-o dimi­neaţă el a simţit cu adevărat ce înseamnă „a te ruga ca un munte”. Se afla acolo, stând nemişcat în toată greutatea sa; devenise una cu stânca, tăcut, sub soare. Timpul pentru el se schimbase cu totul. Munţii aveau un alt ritm. A sta aşezat precum un munte înseamnă a avea veşnicia dinaintea ta; aceasta este atitudinea justă pentru cel ce se pregăteşte pentru rugăciune – a şti că ai veşnicia în spate, înlăuntru şi în faţă.Înainte de a înălţa o biserică trebuia să fii precum o piatră, şi pe această piatră, pe această tărie de nezdruncinat a stâncii, Dumnezeu putea să zidească biserica sa şi să facă din trupul omului templul său. Şi astfel el pă­trunse înţele­sul vorbelor din Scriptură: „Tu eşti piatră şi pe această piatră Eu voi înălţa biserica mea.”

A rămas aşa mai multe săptămâni. Cel mai greu îi era să petreacă ore întregi „fără să facă nimic”. Trebuia să reînveţe starea de „a fi” – „a fi” pur şi simplu, fără scop sau motiv. A te ruga asemeni unui munte era rugăciunea însăşi a fiinţei, a simplului fapt de „a fi” înaintea oricărui gând, înaintea oricărei plăceri şi a oricărei dureri.

Părintele Serafim trecea să-l vadă în fiecare zi, împărţindu-şi cu el măslinele şi cele câteva tomate. În ciuda hranei sărace, tânărul simţea că prinsese puteri. Încercarea devenise mai uşoară, i se părea că muntele îi intrase sub piele. Învăţase să urmărească curgerea timpului, să rămână uneori tăcut şi liniştit ca un ţinut aspru şi arid, alteori ca o colină ce aşteaptă secerişul.

Rugăciunea pe care o învăţase de la stâncă îi schimbase totodată ritmul gândurilor. Învăţase să „privească” totul fără să judece, dând astfel „dreptul de a exista” la tot ce mişuna pe munte.

Într-o zi, pelerinii, luându-l drept călugăr din cauza calităţii prezenţei lui, îi cerură binecuvântarea. El însă nu scoase o vorbă, rămânând la fel de netulbu­rat ca o stâncă. Auzind această întâmplare, părintele Serafim, chiar în seara aceea, îi altoi câteva lovituri pe spinare. Tânărul începu să geamă.

„Ah, credeam că ai devenit la fel de nesimţitor ca o piatră de pe drum… Rugăciunea isihastă are înrădă­cinarea, neclintirea, tăria munţilor, dar ea nu caută să facă din tine o buturugă moartă ci un om viu.”

El îl luă pe tânăr de mână şi îl duse în fundul unei grădini unde, printre ierburile sălbatice, se zăreau câteva flori. „Acum nu mai e vorba să te rogi ca un munte sterp. Învaţă să te rogi ca un mac, dar nu uita nici muntele…”

A te ruga ca un mac

Şi astfel tânărul învăţă să înflorească…

Rugăciunea însemna întâi de toate o aşezare – şi aceasta o învăţase de la munte. Rugăciunea este tot­odată o „orientare” şi tocmai asta învăţa acum de la mac: a se înturna către soare, a se înturna către lumină cu ceea ce avea el mai profund. A aspira limpezimea cu tot sângele său, cu toată seva sa.

Această orientare spre frumos, spre lumină îl făcea câteodată să roşească ca un mac. Ca şi cum „frumoasa lumină” era aceea a unei priviri ce îi surâdea şăgalnic şi aştepta de la el o anume mireasmă… Macul îl mai învăţă că pentru a-şi păstra orientarea, floarea trebuia să aibă „tulpina dreaptă”, şi astfel el a început să-şi îndrepte spinarea.

Lucrul acesta l-a înţeles greu, ba chiar l-a mirat, căci în textele filocalice citise că monahul trebuie să stea uşor aplecat. Câteodată era chiar dureros să stea cu privirea întoarsă spre inimă şi spre pântece.

El îşi arătă nedumerirea în faţa părintelui Serafim. Ochii stareţului îl priviră cu înţeles: „Asta era pentru monahii de altădată. Ei erau plini de energie şi nu strica să le fie reamintită umilinţa condiţiei lor ome­neşti, pentru ca ei să se înconvoaie un pic la ceasul rugăciunii – asta nu le-a stricat deloc. Tu însă ai nevoie mai degrabă de putere; de aceea, atunci când te rogi aţine-te drept, fii treaz, stai drept în lumină dar nu te lăsa cuprins de trufie.

De altfel, dacă iei aminte la mac, el te va învăţa nu doar să stai drept, ci şi să fii mlădios la adierile vântului şi mai ales o mare smerenie.”

Învăţătura macului era pe măsura fragilităţii şi a naturii pieritoare a acestei flori. Astfel tânărul se deprinse să înflorească, dar şi să se veştejească şi să piară. Acum el înţelegea mai bine vorbele proorocului: „Orice făptură este precum iarba şi delicateţea ei asemenea florilor câmpului. Iarba se usucă, floarea se veştejeşte când vântul Domnului suflă peste ea… Neamurile sunt ca o picătură de apă din vadră, sunt precum colbul pe o balanţă… El îi preface în nimic pe prinţi şi îi face fără însemnătate pe judecătorii pământului” (Isaia, 40).

Muntele îi dăduse sensul veşniciei, macul îl învă­ţase fragilitatea timpului: a te ruga însemna a-l cunoaşte pe Cel Veşnic în trecerea clipei – o clipă dreaptă, orientată spre lumină, trăită cu intensitate. A medita înseamnă a înflori la vremea ce ne este dată pentru a înflori, a iubi la vremea ce ne este dată pentru a iubi – şi asta total dezinteresat, fără a întreba de ce şi pentru ce. Căci pentru care motiv înfloresc macii?

El învăţă astfel să se roage „fără a urmări vreun scop”, doar pentru plăcerea de a fi şi de dragul luminii. „Iubirea îşi este sieşi răsplată”, spunea sfântul Bernard. „Trandafirul înfloreşte pentru că înfloreşte, fără să se întrebe”, mai spunea Angelus Silesius. „Muntele însuşi este cel care înfloreşte în mac, gândea tânărul. Universul întreg cugetă în mine; fie ca el să se bucure în mine în clipa cât durează viaţa mea!”

Gândul acesta era, fără îndoială, prea de tot. De aceea părintele Serafim îl dojeni pe tânăr şi din nou îl apucă de braţ. El îl duse pe o cărare abruptă până la ţărmul mării, unde se vedea cearcănul unui golf mic şi pustiu. „Înce­tează să mai rumegi gânduri despre adânca sensibilitate a macilor. Învaţă să simţi inima mării, învaţă să te rogi ca oceanul.”

A te ruga ca oceanul

Tânărul se apropie de mare. El învăţase să se stea drept, adică dobândise o bună aşezare. Ce-i mai lipsea? Ce putea să-l înveţe mai mult vuietul valurilor? Vântul se înteţi. Fluxul şi refluxul mării deveniră mai profunde, şi în el se deşteptă amintirea oceanului. Bătrânul călugăr ştia prea bine de ce îl sfătuise să se roage „ca oceanul”, şi nicidecum ca marea. Cum de reuşise să vadă că tânărul îşi petrecuse multe ceasuri pe ţărmul oceanului, mai ales noaptea, şi că ştia deja cum să-şi armonizeze suflul cu larga răsuflare a valu­rilor? Inspir, expir… apoi: sunt inspirat, sunt expi­rat. Mă las purtat de răsuflare, aşa cum mă las purtat de valuri…

Aşa se lăsa el dus de ritmul respi­ra­ţiilor oceanului. Aceasta îl împingea câteodată în pragul unor stări de neînţeles. Însă picătura de apă care altădată „se pierdea în mare”, de data aceasta îşi păstra forma, îşi păstra conştiinţa. Să fi fost din pricină că învăţase să se înrădăcineze adânc în pământ? El nu mai era purtat de ritmul profund al respiraţiei sale. Picătura de apă îşi păstra identitatea şi totuşi ea ştia „să fie una” cu oceanul. Astfel tânărul învăţă că a te ruga înseamnă a respira profund, a fi una cu fluxul şi refluxul răsuflării.

El învăţă în egală măsură că dacă la suprafaţă se iscau valuri, în schimb străfundul oceanului rămânea liniştit. Gândurile vin şi pleacă, ne produc suferinţă, agitaţie, dar străfundul fiinţei rămâne ne­tulburat. A te ruga ca oceanul înseamnă a porni de la valurile care suntem, pentru ca în cele din urmă să ne pierdem urma şi să ne înrădăcinăm în străfund. Toate acestea deveneau cu fiecare zi mai vii în el, şi îşi amintea cuvintele unui poet care îl mişcaseră în vremea tine­reţii: „Viaţa este o mare agitată necontenit de valuri. Din marea aceasta oamenii obişnuiţi nu văd decât valurile. Ia seama cum din adâncurile mării valuri nesfârşite se ivesc la suprafaţă, în timp ce marea rămâne ascunsă în valuri.”

 Acum marea parcă nu mai era atât de „ascunsă în valuri”, unicitatea tuturor lucrurilor îi părea mai evidentă, şi totuşi asta nu făcea ca multiplicitatea să dispară. El nu mai încerca dorinţa de a opune forma şi fondul, văzutul şi nevăzutul. Acum, pentru el totul era doar oceanul unic al vieţii.

În străfundul suflului său nu se afla oare pneuma, marele suflu al lui Dumnezeu? „Cel care ascultă atent răsuflarea sa”, i-a spus părintele Serafim, „nu este departe de Dumnezeu. Ia aminte la ceea ce este la începutul şi la sfârşitul răsuflării tale.” Acolo, într-adevăr, erau câteva clipe de tăcere, mai adânci decât fluxul şi refluxul valurilor; acolo, într-adevăr, era ceva care părea să poarte oceanul…

A te ruga ca o pasăre

„A sta bine aşezat, a fi orientat drept spre lumină, a respira ca un ocean, nu e încă rugăciunea isihastă”, i-a spus părintele Serafim, „acum tu trebuie să înveţi să te rogi ca o pasăre”; şi l-a dus la o mică scor­bură aflată într-un copac din apropierea schitului, unde îşi făcuseră cuib două turturele. La început, gân­guritul acestor mici vietăţi l-a umplut de încântare, dar după o bucată de vreme a sfârşit prin a-l sâcâi pe tânărul filozof. Păsările alegeau parcă dinadins ceasul când el pica de somn, pentru a scoate trilurile cele mai duioase. Tânărul, nedumerit, l-a întrebat pe bătrânul monah ce însemnau toate astea, şi dacă jocul acesta va mai dura mult. Muntele, macul, oceanul, mai treacă, meargă – deşi ne-am putea întreba ce e cu adevărat creştin în toate astea! –, dar să-i propună toată zarva păsărească drept învăţătură, era deja prea mult!

Părintele Serafim i-a explicat răbdător că Vechiul Testament foloseşte pentru a defini rugăciunea termenii derivaţi din rădăcina „haga”, tradusă de cele mai multe ori în greceşte prin murmur – meletan, iar în latină prin meditatio. Rădăcina în sensul său primitiv însemna „a rosti cu jumătate de glas, a murmura”. Aceeaşi expresie este întrebuinţată pentru a desemna strigătele animalelor – răgetul leului (Isaia 31,4), ciripitul rândunelelor, gânguritul porumbeilor (Isaia 38, 14), dar şi mormăitul ursului.

„Pe Muntele Athos nu există urşi. De aceea te-am dus la turturele, dar învăţătura lor este aceeaşi. Trebuie să te rogi cu propriul tău gât, nu doar pentru a respira, ci şi pentru a murmura numele lui Dumnezeu, zi şi noapte.

Când eşti fericit, tu cânţi aproape fără să-ţi dai seama, şopteşti cuvinte lipsite de înţeles, şi murmurul acesta face să vibreze tot trupul tău de o bucurie simplă şi liniştită. A te ruga înseamnă a gânguri ca o turturea, a lăsa să se înalţe în tine cântul ce vine din inimă, întocmai cum ai învăţat să laşi să urce în tine mireasma ce vine de la floare… a te ruga înseamnă să respiri cântând.

Fără a mai pierde vremea ca să înţelegi, te sfătuiesc să repeţi, să şopteşti, să murmuri, să cânţi ceea ce este în inima tuturor călugărilor de la Muntele Athos – Kyrie eleison, kyrie eleison…”

Cuvintele acestea nu îi erau necunoscute tânărului filozof. În timpul unor ceremonii de căsătorie sau de înmormântare el auzise deja expresia aceasta, care înseamnă „Doamne, fii milostiv!”

Monahul Serafim surâse: „Da, este unul dintre înţelesurile acestei invocaţii, dar mai sunt şi altele. Formula aceasta înseamnă de asemenea: «Doamne, trimite Duhul tău…!» « Fie ca mila ta să se reverse asupră-mi şi asupra tuturor!» «Fie ca Numele tău să fie binecuvântat», etc. Dar nu căuta să pricepi sensul acestei invocaţii, căci ţi se va descoperi de la sine. Deocamdată simte şi fii cu luare aminte la vibraţia pe care o deşteaptă în trupul tău şi în inima ta. Încearcă să o armonizezi cât mai bine cu ritmul răsuflării tale. Când simţi tulburarea gându­rilor, întoarce-te liniştit la această invocaţie, respiră mai adânc, aţine-te drept şi nemişcat şi vei cunoaşte începutul isihiei, pacea pe care Dumnezeu o revarsă asupra tuturor celor care Îl iubesc.”

Şi astfel, la capătul câtorva zile, „kyrie eleison” i-a ajuns tânărului mult mai aproape de inimă. Murmurul îl însoţea aşa cum bâzâitul însoţeşte albina când îşi face mierea. Şi a observat că atunci când nu-l repeta cu buzele, „cântul” se interioriza din ce în ce mai mult şi vibraţia sa devenea mai profundă.

Formula, al cărei înţeles renunţase să-l „priceapă”, îl purta uneori spre o tăcere necunoscută, şi atunci el se simţea precum apostolul Toma, când acesta l-a descope­rit pe Hristos cel înviat – „Kyrie eleison”, adică „Domnul este Dumnezeul meu”.

Invocaţia îl împingea încetul cu încetul spre un simţământ de respect pentru tot ce există, şi de adoraţie pentru Cel ce se află la rădăcina tuturor existenţelor. Părintele Serafim i-a spus: „Acum tu nu eşti prea departe de rugăciunea unei fiinţe omeneşti. Trebuie să te învăţ rugăciunea lui Avram.”

A te ruga ca Avram

Până aici învăţătura stareţului fusese de ordin natural şi terapeutic. Monahii din vechime, potrivit mărturiei lui Filon din Alexandria, erau de fapt nişte „terapeuţi”. Rolul lor, înainte de a îndruma către iluminare, era de a vindeca natura, de a o pune în cele mai favorabile condiţii pentru ca ea să poată primi harul; harul nu se împotriveşte naturii ci o restaurează şi o împlineşte. Este ceea ce făcea bătrânul Serafim cu novicele său, învăţându-l o metodă de rugăciune pe care unii ar putea să o considere „pur naturală”.

 Muntele, macul, oceanul, pasărea – tot atâtea elemente ale naturii – îi aminteau omului că el trebuie, înainte de a merge mai departe, să recapitu­leze diferitele niveluri ale fiinţei, sau diferitele regnuri care alcătuiesc macrocosmosul. Regnul mineral, regnul vegetal, regnul animal… Omul a pierdut legătura cu cosmosul, cu animalele şi aceasta a provocat în el tot felul de suferinţe, boli, nelinişti, frici. El se simte tot mai străin de lume. A te ruga înseamnă mai întâi a lăuda universul, căci „toate lucrurile acestea ştiu să se roage mai înainte de noi”, spun părinţii. Omul este locul unde rugăciu­nea lumii devine conştientă de sine însăşi. Omul se află acolo pentru a numi tot ceea ce creaturile doar murmură…

Odată cu rugăciunea lui Avram, noi intrăm într-o conştiinţă nouă, într-o conştiinţă mai înaltă, care este numită credinţă, adică alipirea totală a minţii şi inimii la Cel Care Este, la Cel Care se arată în toate făpturile. Aceasta este experienţa şi rugăciunea lui Avram: în spatele stelelor fremătătoare există ceva mai presus de stele – o prezenţă nevăzută, pe care nimeni nu o poate numi, şi care totuşi are toate numele…

După ce învăţă aşezarea, înrădăcinarea, orientarea spre lumină, respiraţia paşnică a oceanului, cântul lăuntric, tânărul era pus acum să înveţe tre­zvia ini­mii: „Ia seama, chiar aici şi acum, că tu eşti ceva”. Propriu inimii este, într-adevăr, să personalizeze orice lucru şi, în acest caz, să personalizeze Absolutul, Sursa a tot ce trăieşte şi respiră, să îl numească, să îl cheme „Domnul meu, Ziditorul meu” şi să meargă în Prezenţa lui.

Pentru Avram, a te ruga înseamnă a păstra – dincolo de nesfârşitele aparenţe ale acestei lumi – legătura neîncetată cu Prezenţa. Această formă de rugăciune merge până la amănuntele vieţii de fiecare zi. Episodul cu stejarii lui Mamre (Geneza, 18, 1) ni-l arată pe Avram „şezând la intrarea în cort, în miezul arzător al zilei”, unde îi va întâmpina pe cei trei străini care se vor dovedi a fi trimişii lui Dumnezeu. A te ruga ca Avram, spunea părintele Serafim, „înseamnă a nu întoarce spatele semenului tău; cana cu apă pe care o dai celui însetat nu te îndepărtează de tăcere, ci te apropie de sursă. A te ruga ca Avram nu trezeşte în tine doar pacea şi lumina, ci de asemenea Iubirea pentru toţi oamenii.” Şi părintele Serafim îi citi tânărului pasajul din cartea Genezei unde se vorbeşte de mijlocirea lui Avram pentru oameni. Avram se afla dinaintea lui „YHWH, Cel care este–care a fost–care va fi”. El s-a apropiat şi a zis: „Vei nimici Tu oare pe cel drept laolaltă cu cel rău? Poate că în cetate se află cincizeci de oameni drepţi”.

Avram, puţin câte puţin, a fost nevoit să reducă numărul celor drepţi pentru ca Sodoma să nu fie distrusă: „Doamne, să nu Te mânii pe mine dacă îţi voi vorbi pentru ultima oară: poate că se vor găsi în ea măcar zece” (Geneza, 18, 32). A te ruga ca Avram înseamnă a mijloci pentru viaţa oamenilor, a nu uita decăderea lor şi totuşi „a nu te îndoi niciodată de mila lui Dumnezeu”.

Acest fel de rugăciune izbăveşte inima omului de orice judecată şi de orice condamnare, oriunde şi oricând; oricare ar fi fărădelegile pe care le-a săvârşit, el cere iertare şi binecuvântare de la Dumnezeu.

A te ruga ca Avram este chiar mai mult decât asta, înseamnă… (însă cuvintele nu voiau să iasă din gura părintelui Serafim, ca şi cum i-ar fi fost greu să împărtăşească tânărului o încercare prin care el însuşi fusese nevoit să treacă, şi care deştepta în amintirea sa un tremur subtil)… să mergi până la sacrificiu…. Şi îi aminti pasajul din cartea Genezei unde Avram se arată gata să-i sacrifice lui Dumnezeu pe propriul său fiu, Isaac.

„Totul este al lui Dumnezeu”, continuă mur­murând părintele Serafim, „totul este de la El, prin El şi pentru El”. A te ruga ca Avram te duce la această stare de totală despuiere de tine însuţi şi de ceea ce ai mai scump. Caută ceea ce ai tu mai scump, lucrul cu care te identifici şi care te stăpâneşte… pentru Avram era unicul său fiu. Dacă tu eşti în stare de un asemenea dar, de această renunţare totală pentru El, de această credinţă în Cel care este mai presus de orice raţiune şi de orice simţire, ţi se va întoarce însutit, deoarece „Dumnezeu se va îngriji de tine”.

A te ruga ca Avram înseamnă a nu avea în inimă şi în minte „nimic altceva decât pe El”. În vreme ce Avram urca spre vârful muntelui, el nu se gândea decât la fiul său. La coborâre, el nu se gândea decât la Dumnezeu.

A împlini sacrificiul total înseamnă a desco­peri că nimic nu-ţi aparţine. Totul este doar al lui Dumnezeu. Aceasta este moartea ta şi descoperirea Lui. A te ruga ca Avram înseamnă a te alipi prin credinţă de Cel care transcende universul, înseamnă a fi milostiv cu toţi oamenii şi a mijloci pentru mân­tuirea lor. Înseamnă a uita de tine şi a rupe chiar şi cele mai trainice legături, pentru a descoperi că tu însuţi, toţi semenii tăi şi întregul univers sunt pline de Prezenţa infinită a „Celui care singur Este”.

A te ruga ca Iisus

Părintele Serafim se arăta din ce în ce mai tăcut. El simţea că tânărul înaintase în rugăciunea sa. De mai multe ori îl surprinsese, cu faţa scăldată în lacrimi, rugându-se ca Avram şi mijlocind pentru oameni: „Doamne preamilostive, ce se va alege oare de cei păcătoşi…?” Într-una din zile tânărul veni la el şi îl întrebă: „Părinte, de ce nu-mi vorbeşti niciodată despre Iisus? Care era rugăciunea lui? În liturghie, în rugă­ciuni nu se vorbeşte decât despre el. În rugăciunea inimii, aşa cum aceasta apare în Filocalie, se invocă numele Său. De ce nu îmi vorbeşti deloc despre asta?”

Părintele Serafim se arătă încurcat, ca şi cum tânărul i-ar fi cerut ceva necuviincios, ca şi cum ar fi fost silit să vorbească despre propria sa taină. Pe cât de mare era revelaţia pe care o primise, pe atât trebuia să fie şi umilinţa sa pentru a o putea transmite mai departe. Fără îndoială, simţea că nu este îndeajuns de smerit: „Aceasta numai Duhul Sfânt te poate învăţa. Nimeni nu ştie cine este Fiul, ci numai Tatăl; nici cine este Tatăl, afară de Fiul şi acela căruia vrea Fiul să i-L descopere” (Luca 10, 22).Tu trebuie să devii fiu pentru a te ruga precum Fiul, şi a avea cu Cel pe care îl numeşte Tatăl său şi Tatăl nostru aceeaşi legătură de iubire ca şi el – aceasta este lucrarea Duhului Sfânt, el îţi va aminti tot ceea ce Hristos a spus. În tine Evanghelia va deveni vie şi te va învăţa să te rogi cum se cuvine.”

Tânărul insistă. „Te rog, părinte, mai spune-mi!” Bătrânul surâse. „Acum, zise el, ar fi mai bine să păstrez tăcerea. Dar ca nu cumva să iei aceasta drept semn al sfinţeniei, îţi voi vorbi direct:

Inima lui Iisus nu avea hotare, iubind până şi pe vrăjmaşii săi, pe chinuitorii săi: «Doamne iartă-le lor, căci nu ştiu ce fac.» Ziua el îi aduna la sine, spre vindecare, pe cei bolnavi şi păcătoşi, pe paralitici şi pe prostituate, pe vameşi. Noaptea el se retrăgea pentru a se ruga în taină şi acolo murmura ca un copil «Abba», ceea ce vrea să spună «Tată»… Iată pentru ce şovăi să-ţi spun, să folosesc imagini pentru ca tu să înţelegi că Duhul Sfânt aşează în tine simţămintele şi cunoaşterea care erau în Iisus Hristos, şi că acest «abba» nu vine din vârful buzelor ci din adâncul inimii. În ziua aceea tu vei începe să înţelegi ce este rugăciunea isihaştilor.”

Tânărul a mai rămas câteva luni pe Muntele Athos. Rugăciunea lui Iisus îl purta în străfunduri, câteodată chiar până în pragul unei anumite „nebunii”: „Nu eu sunt cel care trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine!”, putea el să zică împreună cu apostolul Pavel. Delir de smerenie, de mijlocire pentru semeni, de dorinţa „ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să ajungă la deplina cunoaştere a adevărului”. El simţea că se preschimbă în Iubire, că se preschimbă în foc dogo­ritor. Rugul aprins nu mai era pentru el o simplă metaforă ci deve­nise o realitate: „Rugul ardea cu foc şi nu se consuma.”

Şi astfel, rugându-se neîncetat, el învăţă să-l iubească pe Dumnezeu clipă de clipă şi să meargă necontenit în Prezenţa Sa.

Parintele Serafim de la Athos

(TraducereAurelian Scrima, Editura Herald, Bucuresti)

http://naturadivina.com/2014/01/11/initiere-in-rugaciunea-isihasta/