Tot ce există este Sursa sau Dumnezeu şi nu este nimic altceva decât
Sursa”. „“Sursa este Una singură”. Când aceste afirmaţii sunt înţelese
perfect, nu au mai rămas întrebări în minte. Dar pe cât de simplu sună,
înţelesul şi explicaţiile lor sunt profunde şi nefamiliare celor mai mulţi dintre
noi. Când privim în jurul nostru, vedem diversitate, multitudine. Pare că întreg
Universul este format dintr-un număr infinit de entităţi, obiecte, toate cu o
substanţă şi aparenţă diferită. Nu vedem nici o existenţă identică cu alta,
sunt întotdeauna diferenţe – uneori foarte subtile. Orice există este unic şi
distinct faţă de altceva (nici două amprente nu sunt la fel). Totul – aproape
întreaga materie – pare foarte solid. Noi vedem graniţe, observăm separaţia.
Există un sens al lui „Eu” sau „Eu am un corp” – corpul meu, care pare să fie
separat de alte corpuri şi de restul Universului. Există sensul existenţei
„subiectului“, în timp ce orice altceva pare a fi „obiect”. Există senzaţia
„creatorului” – precum „Eu fac asta, Eu am făcut asta sau Tu ai făcut…”, care
întăreşte sentimentul că fiecare dintre noi este o entitate autonomă
(independentă), ce poate face lucruri independente faţă de rest sau faţă de
Univers. Avem senzaţia că deţinem controlul asupra emoţiilor sau a acţiunilor
noastre, simţim că avem „liberul arbitru”. Dacă asta este chiar adevărat,
atunci de ce originalul nostru pretinde: „Tot ce există este o singură Sursă sau
Dumnezeu şi nu există altceva decât Sursa”? Pare a fi ilogic sau doar o teorie
intelectuală, inventată pentru
confortul căutătorilor spirituali. Cum poate să existe numai Sursa şi apoi în
acelaşi timp, cum putem avea toate aceste diversităţi şi separarea pe care o
observăm? Afirmaţia noastră originală pare să contrazică faptele evidente şi
experienţele noastre clasice, deoarece noi nu spunem că orice lucru provine
din aceeaşi Sursă, ci noi spunem „orice lucru este Sursa”. Este o afirmaţie
foarte puternică, în contradicţie aparentă cu experienţele noastre zilnice,
referitoare la Adevăr.
În cele ce vor urma, vom vedea că afirmaţia„“Totul este Sursa Unică sau
Dumnezeu” este de fapt foarte compatibilă cu toate experienţele noastre. Nu
numai atât, noi vom descoperi că acesta este Adevărul fundamental. Vom
afla că tot ce am vorbit până acum despre Adevăr, este numai un adevăr
relativ, dar este chiar 100% în concordanţă cu acest Adevăr unic – „Totul este
Sursa”. Vom putea înţelege că toate acţiunile despre care spunem că sunt
acţiunile noastre sunt de fapt acţiunile Sursei Unice şi toate acestea le vom
putea dovedi prin folosirea unor noi şi senzaţionale descoperiri din Fizica
Modernă, ce sunt prezentate în ultimul „comentariu ştiinţific”. În continuare
vom revela şi conceptul a ceea ce este Sursa.
Să descriem acum pas cu pas, cum Sursa Unică poate să apară în diverse
manifestări, deci cum Unitatea şi Simplitatea pot conduce la o astfel de
Complexitate.
Sursa (Absolutul, Dumnezeu sau Adevărul) este într-o continuă Mişcare. Ea
vibrează în mod asemănător unor expansiuni şi contracţii continue şi
vibraţiile Ei sunt constituite dintr-un spectru larg, de la jos la înalt, ca şi
diferitele mărimi (înălţimi) ale valurilor pe suprafaţa unică a oceanului.
Universul este aceasta „Sursă în Mişcare” şi nimic altceva, pur şi simplu este
Sursa vibrând cu frecvenţe diferite. Fiecare lucru din jurul nostru este o
vibraţie (frecvenţă) diferită a aceleiaşi Surse, iar orice lucru pare diferit numai
din cauză diferitele vibraţii ale Sursei se
prezintă diferit celor cinci simţuri sau conştiinţei noastre. Cele mai multe
lucruri ne apar foarte solide deoarece anumite vibraţii creează forţe
electromagnetice ce dau falsa senzaţie de soliditate. Întrucât conştiinţa
noastră este limitată, ea nu poate vedea Adevărul, ci vede Adevărul numai
aşa cum îi apare ei, însă aparenţa nu este întreaga Realitate, ci este numai o
aparenţă a Realităţii. Conştiinţa nu este conştientă de acest lucru, ia aparenţa
ca Adevăr Unic şi creează o iluzie. Înţelegerea şi experienţa noastră privitoare
la Univers şi la Adevăr este din nefericire bazată pe iluzia creată de simţurile
noastre (sau conştiinţă). Să ne imaginăm Sursa precum un mare Ocean.
Oceanul este în mişcare şi când se mişcă formează valuri. Valurile sale urcă şi
coboară la diferite înălţimi – semănător cu vibraţiile Sursei. Când cineva
priveşte la ocean din afară, el vede numai o suprafaţă limitată. În fiecare
moment, fiecare val îi pare foarte solid şi el vede valuri distincte, ca şi cum
fiecare val este ceva diferit, cu o formă unică. Să presupunem – de dragul
argumentaţiei – că el nu a mai văzut niciodată apa sau oceanul şi nu poate
observa totalitatea şi integralitatea oceanului şi faptul că totul este apă. El
vede valuri distincte, foarte diferite şi separate unul de altul şi va gândi că
fiecare val acţionează şi se mişcă independent. Nu va înţelege că oceanul
este cel care se mişcă cu ajutorul valurilor sale şi că valurile nu sunt nimic
altceva decât o manifestare a oceanului – o aparenţă de suprafaţă. Conştiinţa
sau simţurile noastre sunt în aceeaşi poziţie cu persoana care scrutează
oceanul de la distanţă şi pierde unitatea şi integralitatea acestuia, dar
observă în loc, diferite forme ale valurilor (entităţi). Simţurile noastre, când
privesc Universul – în mod asemănător – văd fiecare persoană, fiecare obiect
sau fiecare entitate, foarte diferită, separată şi solidă. Simţurile noastre nu
înţeleg că în esenţă aceasta este o iluzie autocreată. Fiecare persoană,
fiecare lucru sunt doar diferite vibraţii ale Sursei Unice, pe care aceasta le
creează când se mişcă. Universul este manifestarea Sursei Unice.
Totul este vibraţie (precum frecvenţele notelor muzicale) şi pare solidă numai
simţurilor noastre. Orice lucru apare diferit şi separat numai la suprafaţă, deşi
în esenţă toate sunt conectate fără graniţe, într-o completă Unitate şi
Integralitate. Orice lucru văzut de noi este Aparenţa Sursei, aşa cum Ea se
arată simţurilor noastre, însă Adevărul nu este limitat doar la Aparenţă,
Adevărul este că „Tot ce există este Sursa Unică” – aşa cum fiecare val nu
este nimic altceva decât apă sau ocean. Sursa şi „Sursa în Mişcare” nu sunt
două lucruri diferite. Universul creat de către Sursa în mişcare este Sursa În
Sine. Orice fiinţă vie sau obiect fără viaţă este în esenţă Sursa sau dumnezeu
„travestit”, deoarece tot ce există sunt vibraţii ale Sursei, iar vibraţiile şi
Sursa nu sunt două lucruri diferite, ci numai UNUL. Aceasta este minunata
„nondualitate“ în Univers, care spune că Universul este Sursa în Mişcare, dar
spune şi că „Sursa în Mişcare” este chiar Sursa (nu două lucruri diferite),
astfel încât Universul nu este nimic altceva decât Sursa. Totul este Sursa sau
Dumnezeu şi nu există nimic altceva decât Sursa sau Dumnezeu. Este atât de
frumos şi
aceasta nu este filozofie, nu este doar teorie, este Adevărul fundamental.
Imaginaţi-vă un telescop direcţionat către o stea foarte îndepărtată. El nu ne
va arăta steaua, dar probabil că ne va arăta în loc, un punct de lumină.
Steaua, bineînţeles nu este o pată de lumină, însă ea va părea astfel celui ce
utilizează telescopul, din cauza limitărilor asociate lui. Conştiinţa noastră,
inclusiv cele cinci simţuri – ca şi telescopul de mai înainte – este numai un
instrument, ce ne ajută să observăm şi să dăm un sens Universului. Totuşi
conştiinţa fiind limitată,limitează Adevărul pe care încercăm să-l vedem sau
să-l cunoaştem, dar nu este numai aceasta, ci ea crede că Adevărul este aşa
cum îi apare ei însăşi şi creează o iluzie a Adevărului. Ea creează soliditatea
aparentă, diversitatea şi separarea, creează sensul universului fizic.
Acum să vedem ce este conştiinţa, şi de ce este aşa de limitată. Conştiinţa
este un produs al milioanelor de ani de evoluţie. Este o proprietate ce rezultă
din munca în colectiv a celulelor creierului (neuronii) şi este unul dintre cele
mai complexe lucruri din natură. În ciuda complexităţii sale este totuşi
limitată. Conştiinţa poate fi definită ca fiind capacitatea creierului de a
percepe stimulii interni (gânduri, emoţii, senzaţii...), la fel de bine ca şi
stimulii externi (intrări din mediu, prin cele cinci simţuri) şi de asemenea,
capacitatea de a da naştere unui răspuns –
acesta este un gând urmat de o acţiune. Conştiinţa este un fenomen vital,
căci ea permite vieţii să se desfăşoare aşa cum ştim noi, dă naştere relaţiilor
interumane şi unei curgeri a vieţii cu înţeles. Ea ne permite să fim conştienţi
de noi înşine, dar şi de alţii, ca şi de mediul înconjurător. Mai mult, din cauza
capacităţii sale de a focaliza sau concentra, ne permite să direcţionăm
Energia Universală, pentru beneficiul vital al corpului, aşa cum am văzut mai
înainte. În ciuda tuturor
avantajelor, trebuie să ne aducem aminte că atunci când vine să
experimenteze şi să cunoască Adevărul, conştiinţa este limitată şi este doar o
unealtă. Dar de ce conştiinţa este limitată ?
Conştiinţa este creată la energii foarte joase, în partea de jos a spectrului de
vibraţii, este o proprietate a Sursei ce iese la iveală datorită vibraţiilor sale
joase. Această proprietate a Sursei dă naştere complexităţii conştiinţei, care
fiind alcătuită din vibraţii joase, este limitată şi poate să perceapă numai alte
vibraţii joase, ce sunt percepute ca materie. Deci, când proprietatea sau
aspectul Sursei apare în forma conştiinţei, în acelaşi timp soliditatea şi
materia apar în legătură cu ea. Aceasta este explicată cel mai bine printr-un
exemplu. Imaginaţi-vă un aisberg pe mare. Aisbergul apare solid (gheaţă) din
cauză că sursa sa, apa, se manifestă ca gheaţă la temperaturi
joase. Acum – de dragul argumentaţiei – să ne imaginăm anumite simţuri
dezvoltate la vârful aisbergului şi că aceste simţuri observă aisbergul
(propriul corp) şi alte aisberguri, pentru a înţelege „ceea ce este”. Dar
simţurile aisbergului fiind făcute tot din apă la joasă temperatură – nu
contează ce observă, ele eşuând în a înţelege că totul este apă, dar vor
considera aparenţa apei ca gheaţă. Aceasta este exact poziţia conştiinţei.
Complexitatea conştiinţei nu-i va permite să perceapă simplitatea Sursei sale.
Fiind superficială (sau de suprafaţă), poate percepe şi înţelege
numai suprafaţa Adevărului şi nu poate cunoaşte Adevărul – Sursa.
Deci, materia şi separaţia sunt reale? Cu alte cuvinte, simţurile corpurilor
noastre, fiind separate de orice altceva, sunt ele adevărate? Răspunsul este
surprinzător: „da” şi „nu”. Acesta sună paradoxal, dar nu este. Este „da”,
pentru că simţul separării nu poate fi considerat separat faţă de Sursă. Tot ce
există, este Sursa – chiar şi simţul separării. Sursa este în tot – şi în mod
natural şi în conştiinţă şi în simţul separării – deci separarea este o realitate.
Pe de altă parte, răspunsul este de asemenea „nu”, pentru că el pretinde că
separarea este o realitate independentă, însă este incorect şi aceasta este o
iluzie. Separarea (sau sesizarea ei) nu este o realitate care există
independentă de Sursa sa şi este în acel simţ – nu real sau o iluzie. Simţul
separării este dependent de Sursă, în timp ce Sursa nu este dependentă de
altceva, Ea doar este. Separarea este o proprietate a Sursei ce iese la iveală,
care are alte proprietăţi şi multe nivele profunde de existenţă – precum
starea de conexiune, integralitate, nemărginire. Deci, separarea este o
realitate, dar nu REALITATEA. Ea este una dintre realităţile ce ies la iveală la
nivele diferit, este un nivel jos (sau numai de suprafaţă) al realităţii, un
Adevăr relativ. Gândind că asta este realitate (sau numai realitatea), este o
iluzie. Din nefericire, înţelegerea noastră asupra lucrurilor din Univers este
bazată în întregime pe această iluzie, pentru că noi ne percepem pe noi
înşine separaţi de restul Universului.
Să privim Sursa ca şi cum ţâşneşte simultan în diferite nivele (ierarhice) ale
realităţii. Să începem cu: Sursa este Unică. Este o stare a Unităţii şi Unicităţii.
(Cititorul trebuie să înţeleagă că acesta este un concept şi prin acest concept
noi trebuie să folosim concepte ce folosesc ca fiind indicatori ai Adevărului.
Conceptele nu sunt ele însele Adevărul. În realitate, Adevărul (sau Sursa) nu
poate fi cunoscut, el poate fi numai simţit printr-o percepţie directă că „este”.
Sursa nu poate fi cunoscută căci orice cunoaştere presupune un învăţător şi
ceva ce este de învăţat. Pentru
a cunoaşte ceva trebuie să te detaşezi de acel lucru pe care vrei să-l cunoşti.
Tu eşti Sursa, şi tu însuţi nu te poţi separa de Ea ca să O cunoşti, deci Sursa
nu poate fi cunoscută. Ea doar este şi Tu eşti Aceea.
Faptul că Sursa este Una, şi că orice este nimic altceva decât Sursa sau
manifestările Ei variate, este cel mai fundamental Adevăr (la cel mai profund
nivel).
Acum, la cel mai înalt nivel al ierarhiei (sau cel mai jos nivel al Realităţii), este
faptul că Sursa se mişcă şi vibrează cu frecvenţe diferite. Chiar dacă fiecare
vibraţie ne apare ca o materie separată, depărtată în spaţiu, toate vibraţiile
Sursei formează un mare Câmp Universal, care nu are deloc
graniţe şi separări – este o completă stare de conexiune şi integralitate la
acest nivel – precum un ocean, unde totul este apă şi undele sunt strâns
legate. Deci la acest nivel al realităţii, ceea ce numim materie sunt de fapt
vibraţii, vibrând împreună cu orice altă vibraţie (materie) într-o stare „fără
graniţe” – unde nu există nici o separare, nici o identitate, ci o existenţă ale
aceleiaşi substanţe. În această stare a realităţii, nu există „eu”, tot ce există
este Sursa. Nu există „eu” sau „alţii”, din cauză că o altfel de distincţie,
separare sau identificare aici nu există întrucât realitatea
nu suportă entităţi variate – ea suportă numai o continuitate a existenţei,
continuitate în spaţiul fără diviziuni, fără relaţii subiect – obiect. Sursa este
subiectivă şi nu există o altă obiectivitate (cu alte cuvinte, nu există obiecte).
Acum, la cel mai înalt nivel al ierarhiei (sau cel mai jos nivel al Realităţii),
Sursa se manifestă ca fiind conştiinţă şi împreună cu ea, materie şi solid.
Înţelesul diversităţii este multitudinea de entităţi (individualizate), distanţate
şi separate în spaţiu. Aceasta este înţelegerea acţiunii autonome, realizată de
către individualităţi, acţionând separat de restul Universului, în concordanţă
cu voinţa lor. Ego-ul şi „înţelesul existenţei mele şi a altora“ ies la iveală în
acelaşi timp, în diferenţa dintre subiect – obiect. Întregul pare a fi spart în
părţi şi fiecare parte pare a
fi doar o subdiviziune diferită a Universului, cu o slabă legătură cu restul
Universului. Fiinţa individuală pare a fi minusculă, un obiect vulnerabil
comparat cu Universul şi fără o legătură evidentă cu Întregul (Sursa). Trăind
numai în această realitate, nefiind conştient de profunzimile fundamentale
ale realităţii Integralităţii şi Unităţii, avem o limitare majoră impusă de cele
cinci simţuri. Sursa încorporează toate nivelele Realităţii Sale. Mai mult chiar,
noi părem ca fiind separaţi, dar la nivele profunde noi suntem conectaţi, iar la
cel mai fundamental nivel noi suntem
Una cu Sursa. Conştiinţa noastră limitată este o expresie a Sursei Unice şi
uneori are capacitatea de a depăşi limitările aparente, impuse de cele cinci
simţuri, văzând (nu cu ochii, ci cu intuiţia sau cunoaşterea) alte nivele ale
Realităţii. Realităţile înalte invizibile sunt acum reflectate pe ecranul
conştiinţei, ca şi atunci când tu nu poţi vedea luna, dar tu vezi reflectarea ei
într-un lac. Aceasta poate veni ca visuri profetice, conexiuni telepatice,
coincidenţe necauzale, sincronicitate, sau pur şi simplu, ca o sesizare a
Unităţii în timpul meditaţiei şi mult mai rar, ca o completă şi nezdruncinată
înţelegere şi intuiţie, precum în cazul maeştrilor (guru). Când acesta se
întâmplă, vorbind metaforic, noi percepem Lumina. Lumina îndepărtează
umbrele şi elimină toate iluziile şi atunci conştiinţa se dezvoltă, dar în acest
caz, nu numai datorită evoluţiei, ci şi datorită înţelegerii subite a „Ceea ce
este” (Sursa). De observat este că evoluţia şi cunoaşterea cu cele cinci
simţuri sunt vibraţii şi energii joase, pe de altă parte gândurile intuitive ce
sunt reflectate pe ecranul conştiinţei sunt vibraţii şi energii înalte, deci ele vor
reflecta realităţi înalte, aşa cum sunt percepute în aparenta lor realitate
(continuum dimensional spaţiu-timp).
Să ne întoarcem acum şi să analizăm ce este ego-ul, deoarece implicaţiile
sale sunt foarte importante.
Conştiinţa, din cauza percepţiilor limitate la nivelul de jos al realităţii, observă
entităţi diverse şi separate şi ca urmare, ea simte că este intim asociată cu
gândurile şi emoţiile sale interioare, create de un mecanism particular corp –
minte, care identificate cu acest corp, formează sentimentul propriei
existenţe sau individul. Deoarece individul percepe corpul ca pe o entitate
autonomă având voinţă, el presupune că corpul funcţionează separat – doar
cu unele interacţiuni – faţă de mediu şi de restul Universului. Astfel, toate
semnalele ce provin din mediu, devin externe în raport cu corpul, se creează
astfel o falsă identitate bazată pe o entitate sau pe o realitate apparent
independentă. Acesta este izvorul ego-ului, persoana crezând despre sine că
este o realitate independentă faţă de Sursă.
Ego-ul poate fi definit ca o proprietate a conştiinţei în interiorul minţii, care nu
numai că controlează funcţionarea corpului asociat, în concordanţă cu
condiţiile de mediu şi factorii genetici, dar el se şi identifică cu corpul şi cu
etichetarea sa (numele). Identificarea conştiinţei cu corpul asociat, prin care
apare o individualitate, denotă manifestarea (apariţia) unei entităţi false şi
iluzorii. Identificare cu corpul este cauza tuturor dualităţilor (dublelor faţete)
pe care noi le vedem în jurul nostru. Ea creează mai întâi dualitatea primară:
separarea subiect-obiect (sau eu contra celorlalţi) şi apoi celelalte dualităţi,
cum ar fi plăcere şi durere, bun şi rău, fericire şi nefericire, dragoste şi ură
etc. Când apare senzaţia separării persoanei, toate problemele se nasc odată
cu ea şi referitor la persoană, problemele nu vor înceta niciodată. În legătura
cu Totalitatea (Universul ca Întreg), problemele nu apar niciodată, aceasta din
cauză că Totalitatea nu vede
nici una din dualităţi. Dualităţile, pur şi simplu, nu sunt definite la nivelul înalt
al Realităţii, unde totul este conectat ca fiind vibraţii ale Universului.
Universul acţionează ca o singură celulă. Cititorul trebuie să observe aici că
separarea la nivelul jos al realităţii este numai o aparenţă în conştiinţă şi nu
este Adevărul fundamental, deci toate entităţile separate aparent, ca şi
indivizii, sunt profund conectate prin intermediul nivelelor înalte ale
existenţelor vibratorii. Deci totul este Sursa.
Împreună cu conştiinţa de sine (sau individuală), apare conştiinţa creatorului.
Când individul gândeşte că are o existenţă independentă, el crede despre
sine că este creatorul acţiunilor ce au loc prin mecanismul corp – minte şi
devine subiectul, în timp ce orice altceva apare ca obiect. Ca subiect,
individul pretinde: „Eu fac asta şi asta, eu am făcut asta sau eu am asta etc.”
Individualitatea pretinde că este creatoarea propriilor sale acţiuni şi mai mult,
ea percepe că poate să gândească şi să facă alegeri referitoare la cum să
acţioneze, experimentând astfel liberul arbitru. Dar acesta este oare Adevărul
?
La nivelul de jos al realităţii, aşa cum o percepem noi, ne apare că totul este
adevăr, însă la un nivel mai profund al său, aceasta NU ESTE. Nu există
liberul arbitru şi senzaţia creatorului este o iluzie, pentru următoarele trei
motive:
1. Dacă nu există o separare individuală, atunci cum pot exista acţiuni
individuale? Sursa sau
Totalitatea (Universul) acţionează prin individualităţi. Toate acţiunile sunt ale
Sursei sau ale lui Dumnezeu. Acţiunea personală este o iluzie, pentru că nici o
persoană nu poate acţiona. Când nu eşti o individualitate separată, când
orice este vibraţie a Sursei Unice impersonale, pot exista acţiuni personale?
Toate acţiunile sunt funcţionarea Totalitatăţii impersonale. Precum valurile şi
oceanul – ce se mişcă, valurile sau oceanul? Valul nu are existenţă aparte faţă
de ocean şi asta din cauză că oceanul se mişcă şi valul pare şi el că se mişcă
(acţionează). Unele lucruri par pentru entităţi a fi liberul arbitru. Dacă voi
vedeţi viaţa ca pe un film, Sursa a proiectat acel film, Ea interpretează rolurile
şi apoi tot Ea este cea care priveşte pe ecranul conştiinţei, care este de
asemenea al Sursei. Toate acţiunile sunt impersonale şi toate acţiunile sunt
ale Sursei.
Separarea individului şi acţiunile lui separate sunt iluzii în lumina Adevărului
fundamental. Ele nu există.
2. Fiecare acţiune pe care individul o numeşte acţiune a sa, este doar o
reacţie a gândului ce se
naşte în mintea sa. Fiecare gând pe care individul îl numeşte a fi gândul său,
este o reacţie a minţii, în conformitate cu programarea sa (este condiţionarea
mediului şi a factorilor genetici). Individul nu are controlul asupra nici unuia
din aceşti factori, deci el nu are controlul nici asupra gândului, nici asupra
acţiunii sale, prin urmare el nu are liberul arbitru. În multe cazuri, individul
acţionează cu o anumită dorinţă şi descoperă că Universul are complet un alt
plan pentru el.
Se manifestă oare toate gândurile noastre şi dorinţele noastre? Puteţi voi să
vă transformaţi gândul
într-o acţiune? Dacă da, înseamnă că aveţi liberul arbitru, însă bineînţeles că
nu este cazul. Individul experimentează liberul arbitru din cauza identificării
sale cu corpul, dar corpul este doar un instrument – în ciuda complexului său
de emoţii şi de gânduri – şi acţionează în concordanţă cu factorii săi în
momentul prezent şi aceştia nu sunt sub control.
Definiţia liberului arbitru este: „În aceleaşi condiţii date, pot eu să acţionez
altfel ?” Răspunsul este: Nu. Chiar dacă eu, dintr-o întâmplare, am ales să
acţionez într-un anumit mod, alegerea acţiunii mele este impusă de acel mod
particular, determinat de factorii pe care nu-i am sub control, deci eu nu am
nici un control asupra reacţiilor, pe care le numesc a fi acţiunea mea.
Individul percepe aceasta ca pe propria sa acţiune, pentru că el vede corpul
lui realizând asta şi fiind identificat cu corpul, se consideră realizatorul, însă
corpul, gândurile sale şi factorii determinanţi nu sunt nimic altceva decât
Sursa Însăşi. Corpul este un vehicul sau manifestarea Sursei şi programarea
Sa este factorul determinat de curgerea evenimentelor ce au loc în Univers,
care sunt tot o manifestare a Sursei.
Deci, Sursa sau Totalitatea acţionează prin corpurile individuale în moduri
diferite, corpul fiind doar un instrument ce exprimă acţiunea Sursei şi toate
acţiunile sunt vibraţii ale Sursei Unice.
3. Individul percepe existenţa sa ca fiind limitată în patru dimensiuni – spaţiutimp
(spaţiul
tridimensional şi timpul unidimensional), aşa că există un sens al existenţei în
spaţiu şi timp. Existenţa în spaţiu dă entităţilor aparenţa de a fi localizate întrun
anumit loc în spaţiu, de cele mai multe ori depărtate una de alta, iar
existenţa în timp conduce la experienţa curgerii timpului din trecut, în
prezent şi apoi spre viitor. Cunoscând trecutul şi momentul prezent, nu ştim
însă ce ne va aduce viitorul (cu excepţia unor cazuri rare), dar noi gândim că
viitorul este determinat de acţiunile şi alegerile noastre, însă nu este chiar
aşa.
Sensul existenţei în spaţiu determină iluzia separării în timp, iar sensul
existenţei în timp determină iluzia liberului arbitru. Chiar dacă părem a fi în
spaţiu şi în timp, Adevărul nu este limitat la acest fapt.
Adevărul este perceperea existenţei într-o reflexie (sau proiecţie) în patru
dimensiuni spaţiu-timp, a Fiinţei Tale. Deci, la un nivel mai înalt al Realităţii,
tu nu eşti limitat în spaţiu şi în timp, tu eşti dincolo de spaţiu şi timp. Tu eşti
numai conştient de existenţa ta în patru dimensiuni, dar nu de rest, precum
aisbergul ce are majoritatea gheţii sub apă, de cele mai multe ori invizibilă.
(Vezi comentariu ştiinţific, pentru o explicaţie ştiinţifică detaliată).
Cu cât tu te consideri mai mult a fi în spaţiu şi timp, tu eşti în afara lor. Fiind
în afara spaţiului
(nelocalizat în spaţiu), înseamnă să exişti la o dimensiune în care conceptul
nostru convenţional de spaţiu este irelevant şi transcendent. Aceasta
înseamnă că entităţile nu sunt separate prin spaţiul tridimensional, ci ele sunt
toate conectate fără distanţă şi separare, numai proiecţiile lor în spaţiu
tridimensional par a fi separate. În mod asemănător, fiind în afara timpului,
înseamnă că timpul este depăşit şi toate punctele timpului sunt conectate, cu
alte cuvinte trecutul şi viitorul sunt toate conţinute în acest moment prezent.
Nu numai trecutul, dar în mod potenţial viitorul, este de asemenea cunoscut –
la acel nivel al Realităţii (acesta este cunoscut în fizică ca nelocalizat în timp).
Acest fapt implică că din acel punct de referinţă, viitorul este deja acolo,
predeterminat să spunem, şi dacă viitorul este predeterminat, cum poate un
individ să facă alegeri sau să-şi exercite liberul său arbitru, care determină
viitorul? Fiecare individ îşi realizează numai destinul său, dar tu nu eşti corpul
sau individual care crezi că eşti, nu eşti numai asta, Tot ce există este Sursa şi
Tu eşti Aceea. Deci, destinul sau predeterminarea poate numai să determine
corpurile, care sunt doar instrumente ale Sursei. Pentru Sursă (Tu cel
adevărat), tot ce se întâmplă este numai o parte a „ceea ce este” şi nu există
nici o judecată dincolo de asta.
Să luăm exemplul unei furnici care merge repede. Furnica nu poate şti unde
va fi ea în viitor. Un
observator extern vede direcţia în care furnica se îndreaptă şi vede o
sămânţă de grâu în calea ei. Furnica ajunge întâi la sămânţă, poate să o lase
sau poate să o ia, în funcţie de alegerea sa de a acţiona sau de a merge mai
departe. Pentru observatorul extern, furnica a fost predestinată să găsească
sămânţa, căci el poate să prevadă viitorul furnicii. În concordanţă cu
Totalitatea (Universul sau vibraţiile Câmpului Universal), totuşi nu este nici un
liber arbitru nici un destin predeterminat, pentru că nu există decât eternul
moment prezent, în timp totul „aşa este” şi totul acţionează „aşa cum
trebuie”. Problema viitorului niciodată nu se pune pentru o Fiinţă impersonală
– Sursa sau Tu cel adevărat. (Cititorul trebuie să observe că aici, când ne
referim la Totalitate, la Sursă, noi nu implicăm percepţia noastră fizică ci, mai
mult, vibraţiile care sunt atât
în spaţiu cât şi în timp, dar şi dincolo de acestea).
În rezumat: liberul arbitru este experimentat, dar el nu există. Orice vedem
este manifestarea Unicei Surse, şi orice acţiune este o acţiune impersonală a
aceleiaşi Unice Surse. Nu există individualitate separată, căci nu există
acţiuni individuale. Sursa se identifică cu ea însăşi, precum conştiinţă se
identifică cu diferitele mecanisme corp – minte şi creează false
pseudosubiecte. Aceste subiecte (precum creatorii) nu sunt reale, pentru că
ele sunt bazate numai pe percepţii limitate, gânduri sau concluzii false. Când
Sursa se dezidentifică, atunci Adevărul fundamental
este revelat (ca şi în cazul în care elevul înţelege explicaţiile profesorului).
Deci, sensul creaţiei personale este o iluzie sau mai precis o realitate limitată.
Tu exişti simultan în diferite nivele a realităţii. La cel mai jos nivel al realităţii,
tu pari o individualitate ce se simte creator. La nivele mai înalte ale realităţii,
tu eşti constituit din vibraţii , eşti un corp energetic, iar la cel mai înalt nivel al
realităţii, Tu eşti Sursa – singurul Subiect, nu mai există un altul şi nu există
nici un obiect.
Aceste lucruri ridică în mintea noastră, cinci întrebări importante.
PRIMA
, dacă individul este un mecanism corp – minte, suntem oare noi
precum roboţii? Ce putem spune despre emoţiile şi simţirile noastre, oare
avem noi un spirit sau un suflet?
A DOUA
, de ce există răul în lume, el este tot acţiunea Sursei unice?
A TREIA
, dacă totul este predestinat, atunci de ce mai trebuie să fac eu
ceva, căci mă simt fără libertate, precum o marionetă?
A PATRA,
are ea viaţa un înţeles sau un scop?
A CINCEA
, care este avantajul sau folosul înţelegerii acestui nivel înalt al
realităţii ?
Să începem cu
PRIMA ÎNTREBARE. O fiinţă în viaţă, cu corpul şi cu mintea
sa, este mult mai mult decât un organism complet, decât un obiect fără viaţă,
cum ar fi un robot sau un calculator. O fiinţă umană este construită într-un
sistem biologic mult mai sofisticat decât orice altă fiinţă vie. Sentimentele
(emoţiile) şi gândurile se nasc, dar ele sunt tot parte a funcţionării biologice a
creierului, interacţionând cu corpul. Când apare o senzaţie, ea apare numai
din cauza factorilor genetici, biologici şi de mediu, prezenţi în acel moment şi
care cauzează schimbări chimice şi biologice în sistemul nervos şi endocrin.
Acestea conduc către o senzaţie pe care noi o numim simţământ (“feeling”),
sau altfel spus, gândurile şi emoţiile iau naştere datorită condiţionării corpului
(inclusiv a minţii), ce operează la un nivel mult mai complex decât un
calculator, care este un mecanism destul de asemănător corpului.
Calculatoarele lucrează în concordanţă cu programarea lor, echivalentă cu
condiţionarea sau programarea genetică (biologică) a corpului. Prin urmare,
corpul uman este în ciuda simţămintelor şi gândurilor – un sistem mecanic ca
şi oricare alt sistem. El recepţionează un semnal de intrare şi reacţionează la
el generând un răspuns (gând, acţiune etc.), în concordanţă cu condiţionarea
sa genetică şi de mediu – care împreună realizează programarea sa biologică
(constituţia sa biologică). Sentimentul de a fi o marionetă apare numai din
cauza identificării cu mecanismul corp – minte. Tu eşti Sursa, corpul este
marioneta. Tu nu eşti limitat numai la corp. Dar ce putem spune despre
sufletul şi spiritul nostru?
Dar despre al cui spirit şi suflet este vorba? Nu este ceva individual, deci cum
poate un suflet să aparţină unui individ? Există numai un singur SPIRIT, dacă
tu vrei să-l numeşti astfel şi acela este Sursa, Dumnezeu sau Tu cel adevărat.
Tot ce există este Sursa. Adevăratul „Tu” nu s-a născut nicicând şi nu va muri
niciodată şi în mod sigur nu va renaşte.
Individul, la cel mai înalt nivel al Realităţii, nu poate să existe ca urmare a
două motive:
primul, nu există frontiere şi separaţie, aşa că nu există entităţi separate ce
pot fi clasificate ca individualităţi separate din Totalitate;
al doilea, atât timp cât nu există un creator personal şi fiecare acţiune este o
funcţie impersonală a Totalităţii, ce funcţionează prin mecanisme variate corp
– minte (ce în mod eronat, cred despre ele că sunt individualităţi), este clar că
aici nu există subiecte ca în: „Eu am făcut asta”.
Dacă nu există subiecte individuale, atunci nu există motiv să se pretindă
existenţa individualităţilor, căci ele sunt doar obiecte, fără subiect (fără
obiectivitate).
Invers, Sursa este singurul Subiect (subiectivitate), acolo unde nu sunt
obiecte. Numele sunt numai etichete date mecanismului corp-minte.
Acum vom răspunde la
A DOUA ÎNTREBARE privind aşa numitul rău din
lume. Ca punct de plecare, bun şi rău sunt termeni ce există doar în minte şi
ca oricare termen dual, ies la iveală numai după dualitatea primară, care este
înţelesul lui „eu” (individul) contra „altora”. Nimic nu se întâmplă Totalităţii
sau Sursei, atât timp cât toate mişcările sunt în interiorul său propriu şi prin
urmare, dualitatea nu se poate aplica sau pur şi simplu nu este definită
pentru nivelele mai înalte ale Realităţii. Toate mişcările sunt simple
transformări ale energiei dintr-o formă în alta sau de la o scară vibraţională la
alta, şi la acest nivel nu există noţiuni cum ar fi bun sau rău. Energia totală se
conservă întotdeauna şi nimic nu poate fi pierdut. Cum în afara Sursei nu
există nimic sau în afara manifestării sale vibraţionale – Universul – nu se
poate întâmpla nimic în exterior, toate mişcările sunt interne.
Atunci când Sursa (în acest caz conştiinţa) se identifică cu mecanismul corp –
minte, astfel creând
sentimentul iluzoriu al „eu-ului” sau „individului”, toate dualităţile şi
problemele asociate apar odată cu el. Pentru individ problemele nu încetează
niciodată, dar pentru Totalitate (pentru Univers), problemele nu apar
niciodată. Aşa numitul individ percepe orice ce îi generează propria plăcere,
ca fiind bun şi orice îi generează durere, ca fiind rău.
Aceasta este numai o judecată a minţii. Universul (sau chiar viaţa) nu va
judeca astfel, ci se va exprima el însuşi în acest moment, ca o serie de
dezvăluiri spontane, unde nu există judecată, din cauza inexistenţei dualităţii.
Din clipa în care te-ai născut, tu eşti destinat morţii. Atât timp cât tu însuţi te
crezi o individualitate separată, tu eşti afectat de către toate dualităţile ce
provin din aceasta. Numai când Tu îţi dai seama că nu există o astfel de
individualitate şi astfel „Tu cel adevărat” nu s-a născut niciodată şi nu va muri
niciodată, atunci toate dualităţile vor fi depăşite şi nu ţi se mai pot aplica.
Moartea va fi văzută doar ca ceva ce se întâmplă corpului, aşa cum energia
se transformă în altă formă.
Când privim omoruri, războaie şi alte aşa numite acţiuni aşa numite rele, vom
înţelege că toţi acţionează în conformitate cu condiţionările sale,
îndeplinindu-şi destinul şi totul este o acţiune a Sursei. Când suntem în faţa
unor astfel de întâmplări, poate apărea tristeţea, dar când înţelegem
Adevărul, judecata nu va apărea. Totul este simplu, „aşa este” şi fiecare
acţiune este „cum trebuie să fie”. Tot ce există este Sursa sau Dumnezeu.
În anumite cazuri, Sursa acţionează prin aşa numitul eu individualizat, pe aşa
numita cale rea, în special când există un conţinut puternic al identificării
(ego-ul). Individualităţile ce simt că ele sunt separate de Rest, generează
acţiuni pe care noi le numim rele, fie pentru a-şi alimenta orgoliul (în cazul
fiinţelor umane), fie foamea (în cazul animalelor). În alte situaţii, când
identificarea este mai slabă sau inexistentă (ca în cazul învăţătorilor
desăvârşiţi), acţiunile rele nu vor apărea, dar în ambele cazuri răul este o
judecată a minţii şi se găseşte într-un gând. Când un leu atacă un cerb
inocent, un alt cerb nu-l va judeca pe leu ca fiind rău. Leul, pur şi simplu,
acţionează conform instinctelor şi condiţionărilor sale şi de cele mai multe ori
există acceptarea din partea cerbului, cu excepţia faptului că el va fugi din
cauza propriilor sale instincte de conservare. Aici nu există judecată, viaţa se
exprimă ea însăşi fără judecată, numai minţile complexe o fac.
Rezumând: când orice acţiune este privită ca fiind o funcţie impersonală a
Totalităţii, nu poate apărea judecata, nici dualitatea şi nici întrebarea dacă
este bine sau rău. Binele şi răul există numai într-un gând fals, care este
susţinut de către un alt gând fundamental fals al identificării cu un mecanism
particular corp – minte, ce apare datorită perceperii conştiente a separării
materiei. Când Totalitatea este complet înţeleasă, aceasta separare nu va
exista în realitate şi astfel toate gândurile false vor fi anihilate instantaneu.
De observat este că identificarea şi procesul de dezidentificare sunt doar
procese în fenomenologie (cu alte cuvinte, mişcări în interiorul Sursei sau în
interiorul conştiinţei). Nimic nu se întâmplă Sursei în timpul identificării sau
procesului invers. Sursa (neumenon) nu este afectată de toate mişcările sau
turbulenţele.
Chiar dacă noi ne referim cel mai des la conştiinţă, ca o conştiinţă individuală
(ori minte), în realitate, deoarece nimic nu este separat, nu există nici
conştiinţă individuală. Toate minţile (conştiinţele) sunt conectate nelocalizat
şi astfel există o singură minte sau o conştiinţă colectivă. Conştiinţa Unică
este percepută de către diferite mecanisme corp – minte ca fiind conştiinţe
individualizate. Telepatia, visele profetice sau arhetipale, toate indică
conexiunea minţilor cu Mintea Unică. Toate corpurile şi creierele (minţile) sunt
conectate ca un mare şi unic câmp vibraţional în spaţiul exterior.
Mai mult, evenimentele ce au loc în fenomenologie sunt simple reflexii ale
mişcării vibraţionale a Sursei, pe ecranul conştiinţei unice – ele pot fi numite
„vise trăite”, fiind foarte asemănătoare cu visele din starea de somn.
În timpul viselor din somn, persoana se identifică cu un personaj visat şi
trăieşte anumite evenimente ce îi apar foarte reale. După ce se trezeşte, îşi
dă seama că a fost un vis nu un lucru real. Acelaşi lucru se întâmplă pe
durata stării de identificare ca individualitate, toate evenimentele sunt
observate ca fiind foarte reale pe ecranul conştiinţei individuale, aşa că odată
cu trezirea sau dezidentificarea, totul este înţeles doar ca „vis trăit” şi nu ca o
realitate. De aici, evenimentele sunt observate pe ecranul conştiinţei unice,
unde nimeni nu este spectator la nimic. Toate evenimentele sunt văzute ca
mişcări ale Sursei, aşa cum sunt reflectate în Sursă (precum conştiinţă) şi ele
nu sunt nimic mai mult decât vibraţiile unicului Câmp de Energie Universală.
Acum, putem răspunde la
A TREIA ÎNTREBARE: „De ce să acţionăm la tot,
dacă totul este o funcţionare a Sursei ?” şi „dacă noi nu avem liberul arbitru,
atunci mai există libertate ?”. Mecanismul corp – minte este programat de
factorii genetici, biologici şi de mediu să acţioneze, să se mişte sau pur şi
simplu să facă ceva. El nu poate sta inactiv, în aşteptare, mai mult timp.
Acţiunea sau lipsa ei nu este controlată de tine, tu acţionezi în conformitate
cu destinul tău. A nu face nimic înseamnă a face ceva, din cauză că a face şi
a nu face reprezintă mişcări în fenomenologie. Creierul tău poate reacţiona la
această cunoaştere într-un mod de a nu face nimic, în eventualitatea că
totuşi el va înţelege că Sursa se mişcă prin corp sau va decide să continue
mişcarea atât timp cât este spectator la „ceea ce se întâmplă”. Există o
reacţie a creierului la factorii curenţi determinanţi şi tu nu ai controlul asupra
acestora sau asupra reacţiei creierului. Deci, acţiunile vor continua să aibă
loc, precum au avut loc întotdeauna şi dacă acesta este destinul
mecanismului corp – minte, să stea şi să intermedieze, aşa va face.
Faptul că nu avem liberul arbitru restrânge libertatea noastră? Da şi nu. Corp
fiind, tu nu ai libertate. Dar de ce te necăjeşti? Acesta nu eşti Tu. Tu ca Sursa,
eşti liber să te mişti şi să vibrezi etern. Adevărata libertate se obţine numai
înţelegând adevărata ta fiinţă. Gândind că tu eşti o individualitate ce ai
nevoie în mod constant să faci ceva şi să lupţi pentru lucruri, făcând un efort
personal, poate fi chiar epuizant, nu vei avea o libertate adevărată.
Individualitatea gândeşte că ea are controlul asupra evenimentelor vieţii şi
atunci când acţionează într-un anumit fel, cum ar fi în scopul manifestării unei
anumite dorinţe – ea descoperă că Universul are un alt plan pentru ea. Când
ego-ul este puternic, el se luptă cu Universul să obţină ceea ce doreşte, aşa
că el poate funcţiona împotriva voinţei Universului. Este aceasta libertatea
sau este un prizonierat format din legături şi iluzii? Libertatea este să lucrezi
cu Universul, nu împotriva Lui.
Înţelegând că tu nu eşti individualitatea, pe care tu însuţi crezi că eşti, vei lua
o atitudine de spectator, vei crede în destinul propriu şi vei accepta „ceea ce
este” şi aceasta este Libertatea adevărată. Vei vedea că Universul a fost şi va
fi întotdeauna acţionat prin acest corp (pe care tu îl numeşti al tău) şi tu vei fi
mai puţin implicat şi prins în ceea ce se cheamă implicaţii personale. Tu vei
înţelege că orice lucru se întâmplă întotdeauna graţie Sursei sau lui
Dumnezeu este ceea ce trebuie să fie, chiar dacă ego-ului tău nu-i place
aceasta întotdeauna.
Creaţia personală nu este libertate, este o robie, pentru că tu te limitezi pe
Tine Însuţi, la o persoană ce este o parte minusculă din Univers, atunci Sursa
este prinsă şi ea în acea sclavie. Totul este Sursa şi totul este acţiunea Sursei
şi a înţelege aceasta este adevărata libertate. O astfel de înţelegere nu poate
fi forţată, dar însă poate fi adusă printr-o înţelegere intuitivă a Adevărului. Tu
vei înţelege că totul se întâmplă întotdeauna graţie Sursei. Când tu cauţi în
afara sclaviei de a fi o persoană iluzorie, vei trage o concluzie importantă, că
atât persoana, cât şi dependenţa simţită, sunt bazate pe gânduri şi ele nu
sunt reale, în sensul că nu pot exista separat faţă de Sursă sau nu au o
existenţă independentă, deci apar şi dispar. Identificarea chiar dacă susţine
forma biologică, este bazată pe o gândire falsă, nu este reală deoarece se
poate schimba. Ceea ce este adevărat este imuabil şi etern.
În concluzie, persoana care se percepe ea însăşi ca un creator separat cu
liber arbitru, nu este într-o stare de libertate, ci într-o stare de sclavie. La un
nivel mai ridicat al Realităţii, nu există o astfel de individualitate sau cineva
care să fie liber sau sub sclavie, chiar dacă conceptul dual a fi liber sau sclav
este anihilat şi nu poate fi aplicat deloc. Tu (Sursa) exişti pur şi simplu şi
acesta este Adevărul Final.
A PATRA ÎNTREBARE
este „Există vreun înţeles al vieţii, avem noi vreun
scop ?”. Înţelesul şi scopul sunt etichete puse de către minte, care vede
viitorul ca fiind necunoscut şi străin. Mintea este cea care judecă ceea ce
observă, inventează un înţeles a ceea ce observă şi apoi aleargă după un
scop util, autocreat în viitor. Tu, ca un corp de vibraţii, nelimitatat în spaţiu şi
timp, eşti în afara spaţiului şi timpului, depăşindu-le. Dacă timpul este în
interiorul Tău, atunci el este de la momentul zero (sau Big Bang), până la cel
mai îndepărtat viitor (infinitul pozitiv). Dacă trecutul şi viitorul sunt deja
conţinute în momentul prezent, putem noi vorbi despre un înţeles sau un
scop? Toate fiinţele îndeplinesc doar destinul lor, aşa cum Sursa acţionează în
interiorul lor. La un asemenea nivel al Realităţii, nu poate exista judecată şi
astfel nu poate apărea întrebarea asupra înţelesului. Orice lucru este, numai
„aşa cum este”, nu din cauza unui motiv anume, ci pur şi simplu pentru că
„aşa este”. Nu este nevoie de nici o justificare. Universul şi viaţa sunt
întotdeauna în clipa prezentă, unde judecata şi înţelesul nu se aplică. Există o
continuă manifestare şi exprimare a Sursei, dezvăluindu-se Ea Însăşi prin
vibraţiile ce ne apar nouă ca evenimente specifice. În realitate, nu se
întâmplă absolut nimic. Sursa s-a mişcat, dar Ea încă există. Căutând un
scop, tu te ţii departe de momentul prezent, eşti împiedicat să te bucuri de
„ceea ce este” şi eşti determinat să alergi după invenţia minţii „ ceea ce ar
trebui să fie”, aceasta ducând la apariţia unui un conflict între cele două
concepte, conflict cheltuitor de energie. „Ceea ce ar trebui să fie” devine ţelul
tău, în timp ce tu încerci să schimbi cu eforturi personale, iluzorii, „ceea ce
este”, aceasta conducând la suferinţă. Când tu înţelegi că „ceea ce este” este
acelaşi lucru cu „ceea ce ar trebui să fie”, acţionezi ca fiind unul cu
Totalitatea, fără să mai alergi după ţeluri inventate de ego, lăsând Sursa să
conducă treburile corpului, fără să te mai temi de ceea ce se întâmplă.
Singurul scop în viaţă este a fi şi a trăi. A fi este natura Sursei şi a trăi sau a
funcţiona este natura
Universului şi Tu eşti Aceea . Corpul – pe care tu îl porţi cu tine însuţi – este
chiar un mecanism unic, care îi permite Sursei să funcţioneze prin el.
Metaforic vorbind, el poate reprezenta mâinile Sursei, permiţându-i să se
mişte şi nefiind separat de Aceasta. Totalitatea (Universul), inclusiv corpurile
noastre, sunt manifestări ale Sursei. Fiecare corp, fiind un câmp vibraţional,
nu este numai parte din Sursă, este chiar una cu Sursa. Fiecare corp este
unic, vibrând şi pulsând precum o stea strălucitoare pe cer, precum o piesă
fundamentală a unui mare puzzle, interacţionând constant, într-un mod
minunat, cu Universul. Nimic nu este separat şi Sursa este tot ceea ce există.
În sfârşit, suntem gata să răspundem la
ULTIMA ÎNTREBARE: „Care este
beneficiul înţelegerii celui mai înalt nivel al Realităţii ?” Beneficiile sunt
imense – chiar la cele mai înalte nivele ale înţelegerii, pentru că nu există
nimeni care să beneficieze de tot, deoarece nu există individualităţi. Atât timp
cât identificarea există, există şi sensul fiinţei individuale, deci rămâne să se
răspundă la această întrebare. O dată ce devine clar pentru individ că totul
este funcţionarea impersonală a Totalităţii (sau a Sursei), ea va prelua toată
greutatea de pe umerii individului,
care a gândit în tot acest timp că el a făcut acel lucru. Nu va mai exista luptă,
aceasta fiind înlocuită de către o atitudine contemplativă. Acţiunile vor avea
încă loc, dar fără a se aştepta rezultate. Nu vor mai fi dorinţe şi temeri
obsesive.
Odată înţeles că totul este „aşa”, totul este Sursa sau Dumnezeu şi fiecare
acţiune este „aşa cum trebuie să fie”, nu va mai exista „Eu ar fi trebuit să fac
altceva”, pentru că tu nu a trebuit să faci altceva. Mai întâi de toate, tu nu ai
făcut asta, ci factorii cumulaţi au făcut-o sau Universul (Sursa) a făcut-o prin
corpul tău, unde corpul tău era doar îndeplinirea destinului. Ceea ce s-a
petrecut în trecut, s-a petrecut; întregul Univers a luat parte la manifestarea
ta, nu exclusiv tu. Cum ai fi putut face tu altceva, tu (corpul tău), care nu ai
controlul asupra acestui lucru?
Înţelegând aceasta, nu vor fi remuşcări, nici vinovăţie şi nici depresie.
În mod asemănător, cunoscând că orice se va întâmpla, urmează să se
întâmple, se înlătură grija pentru viitor. Dacă ceva se presupune că se
întâmplă şi este parte din destinul tău, nimic nu poate preveni aceasta să se
întâmple. Destinul este atotputernic. Aceasta aduce credinţa în viitor, în
destinul fiecăruia. Nu va mai exista nici o nelinişte, va exista o acceptare
completă a „ceea ce este” şi a „ceea ce vine”. Tu vei trăi în momentul
prezent, în loc să fii prins în aşteptări inutile, despre viitorul dorit de ego-ul
tău.
Momentul prezent nu este întotdeauna plăcut pentru corp – uneori acesta
reprezintă durere sau suferinţă, însă tu trebuie să-ţi aduci aminte, atâta
vreme cât eşti o individualitate, că toate dualităţile sunt acolo. Dacă este
bine, va fi şi rău, dacă este plăcere, va fi şi durere, dacă este fericire, va fi şi
nefericire. Aceste dualităţi coexistă precum cele două feţe ale unei monede,
existenţa lor nu este o problemă, problema se naşte atunci când individual
vine cu preferinţe şi spune că vrea să păstreze numai o faţă a monedei, dar
nu şi pe cealaltă, persoana vrea numai
fericirea şi exclude nefericirea, însă nu este posibil pentru că fericirea şi
nefericirea sunt două stări (faţete) ale aceluiaşi lucru. Ele vin împreună şi
uneori ne arată o faţă, alteori cealaltă faţă.
Când dualitatea este acceptată, ea este depăşită, şi nu poate să mai atingă
prea mult. Dualitatea va fi văzută ca o parte naturală a manifestării
percepute şi întotdeauna va fi acolo, atâta timp cât există o individualitate.
Dacă cercetarea constantă numai a unei părţi (fericire, bun, plăcere etc.) va fi
oprită şi dualitatea va fi doar observată, se vor elimina cele mai multe
suferinţe. După o înţelegere completă (cu alte cuvinte, dezidentificarea care
vine odată cu convingerea completă şi de nezdruncinat), dualităţile vor
dispărea pentru că nu va mai fi un individ cu care să se
înrudească. Aceasta se întâmplă în cazul înţelegerii învăţătorilor (guru), când
Sursa nu mai este identificată cu mecanismul corp – minte şi o individualitate
separată încetează să existe. Dacă nu există o înţelegere completă (şi sensul
existenţei ca individ este încă acolo), dar dacă există o suficientă înţelegere a
Adevărului, nu se va naşte nici o nelinişte referitoare la viitor. Individul va afla
că nu este nimic constant în viaţă, iar schimbarea va fi plină de surprize:
Momentul prezent nu are vârstă, fiecare moment este ca un fulg de zăpadă,
unic, neprihănit, irepetabil şi poate fi apreciat prin modul său de a fi
surprinzător şi neaşteptat. Această înţelegere şi atitudine ne aduc pacea.
Nu va mai fi nici ură, nici invidie, nici mândrie, căci odată înţeles că nu este
nimic individual ci numai o falsă senzaţie a unei fiinţe, şi că nu există nici un
lucru ca o acţiune personală, ci doar un sentiment fals de creator, atunci cum
poate cineva să urască pe altcineva pentru ceea ce a făcut? Nu, pentru că el
a făcut asta şi n-a avut de ales. Va fi dăruită oricui iubirea necondiţionată,
cunoscând că orice persoană, de la Hitler până la Maica Teresa, sunt
manifestări ale aceleiaşi Surse Unice şi nu este văzută nici o separare. Iubirea
va ţâşni ca reflectarea Unităţii. Nu va fi nici invidie, pentru că fiecare va fi
acceptat pentru unicitatea sa, fără judecată, totul fiind expresia
lui Dumnezeu şi manifestarea Sursei. La fel, nu va mai fi nici mândrie,
cunoscând că fiecare acţiune este Sursa în Mişcare şi dacă nici o persoană nu
face nimic, poate cineva să se pretindă mândru pentru ceea ce s-a întâmplat?
Dacă corpul este răsplătit, fericirea poate să se nască. Corpul este un
spectator şi asta este tot.
Cea mai importantă consecinţă a înţelegerii Adevărului este atitudinea de
spectator. Persoana nu se va mai implica emoţional în evenimente, din cauza
acceptării, totul va fi acceptat fără judecată, acţiunile vor avea încă loc, însă
nu vor fi întreprinse pentru consecinţele lor, nu vor fi nici aşteptări şi nici
implicări. Dacă eu nu deţin controlul, atunci de ce mă necăjesc, eu voi face
doar ce este cel mai bine pentru mine şi voi ignora restul – va fi un tip de
atitudine. Cunoscând că tot ce există este Sursa sau Dumnezeu, aceasta îmi
va aduce o poziţie de spectator, este ca şi cum ai fi martor al unui accident,
fără să fii implicat însă în accident. Totul este o mărturie, fără o implicaţie
emoţională prelungită şi gândurile, emoţiile (pozitive şi negative) vor
continua să se nască, dar ele vor fi acceptate ca parte a „ceea ce este”, şi
dacă nu ne vom agăţa de ele sau nu ne vom identifica cu ele, atunci vor
exista numai pentru un moment, ca o reacţie instinctivă cauzată de condiţii
inerente şi apoi ele vor dispare la fel de repede cum au apărut. Din cauza
acceptării inerente, nu vor exista implicaţii sau dorinţe raţionale sau
conştiente (ori subconştiente), legate de aceste emoţii căci reacţiile nu vor
dăinui.
Acceptarea a „ceea ce este” sau atitudinea de spectator nu înseamnă lipsa
acţiunilor sau a emoţiilor, acţiunile vor avea loc, emoţiile se vor naşte, dar
una este să nu te implici emoţional, cu consecinţe şi să cunoşti că acea
acţiune sau emoţie trebuia să se întâmple ca acţiune a Universului, nu ca
acţiune a ta. Când cineva se îmbolnăveşte, boala este acceptată, dar ea nu-l
împiedică pe om să se ducă la medic şi să facă ceea ce este mai bine pentru
a se vindeca. Dacă însă nu va exista nici un interes pentru rezultatul acţiunii,
dacă în destinul corpului este
vindecarea, aceasta se va întâmpla, altfel nu. Aceasta este acceptarea. O
astfel de acceptare împiedică lupta emoţională sau reacţiile emoţionale
prelungite şi va aduce pacea interioară. Metaforic vorbind, persoana nu se va
mai lupta să înoate contra curentului, care este reprezentat de aşa numitele
emoţii şi eforturi personale.
Atitudinea de spectator împiedică şi „reacţia la stres”, care este cauza
principală a celor mai multe boli ale corpului (aşa cum s-a arătat anterior).
Pentru a înţelege mai clar, să privim la cauza suferinţei. Prima cauză a
suferinţei este identificarea cu mecanismul corp – minte, datorită senzaţiei
false de separare. Atât timp cât există senzaţia de individualitate, va fi
cineva, unul acolo, care va experimenta durerea, dar de fapt corpul
experimentează durerea, dar nu există cineva acolo, care să sufere. Existând
identificarea, împreună cu senzaţia falsă de existenţă
individuală (aşa cum este în cazul celor mai mulţi dintre noi) suferinţa va fi
întotdeauna acolo la un anumit grad, dar ea poate fi alinată într-o mare
măsură, dacă noi putem fi conştienţi de cea de a doua cauză a suferinţei,
deci noi putem elimina cauza.
A doua cauză a suferinţei este identificarea persoanei cu ceea ce noi numim
emoţii şi gânduri negative. Am văzut mai înainte că reacţiile emoţionale
prelungite conduc la „reacţia la stres”, iar persoana nefiind în stare să lucreze
cu emoţiile, se simte neajutorat şi frustrat, deci le interiorizează, asociindu-le
cu tensiune, în timp ce este sprijinită de reacţia „luptă sau fugi”. Când o
individualitate este faţă în faţă cu perturbaţia, pot să se nască brusc emoţii
precum supărarea, frica sau vulnerabilitatea, dar acestea nu creează „reacţia
la stres”. Ceea ce creează „reacţia la stres” este păstrarea acestor emoţii
negative, o lungă perioadă de timp, care duc la apariţia în corp a unor
tensiuni prelungite, ce conduc la boală.
Dacă există o suficientă înţelegere a Adevărului şi împreună cu atitudinea de
spectator, persoana nu va mai păstra un timp îndelungat emoţiile, nu se va
mai implica emoţional şi nici nu se va mai identifica cu gândurile sau emoţiile
negative, deci nu se vor mai crea nici tensiunea cronică, nici disfuncţiile
datorate stresului. Atitudinea de spectator aduce acceptarea şi această
acceptare se răsfrânge asupra tuturor, acceptând rezultatul acţiunilor cuiva şi
perturbaţia simţită din acţiunile externe. Când există acceptarea a „ceea ce
este” şi când toate întâmplările, chiar şi nenorocirile, sunt văzute ca acţiuni
ale Sursei Unice, asupra cărora corpul nu are nici un control, atunci tot ceea
ce se întâmplă va fi privit fără implicaţii emoţionale prelungite, implicarea
emoţională sau identificarea nu vor exista şi nu va fi nici o judecată. Corpul
poate reacţiona la o perturbaţie cu câteva emoţii scurte, şi spontane, dar
chiar aceasta este o mărturie a neimplicării emoţionale. Va exista o credinţă
desăvârşită în destin.
Cu înţelegerea adevărului, vom avea o detaşare completă, care ori de câte ori
se produce, ajută în
fenomenologie şi este o mişcare în interiorul Sursei, însă nu afectează Sursa
(Tu cel adevărat). Nimic nu se întâmplă Sursei şi Tu eşti Aceea. Atunci de ce
să ne necăjim, să privim doar la acest „vis trăit”, atât timp cât el durează şi
să ne bucurăm !
O bază spirituală temeinică poate preveni identificarea individului cu emoţiile
şi gândurile, cu „reacţia la stres” şi cu cele mai multe boli (chiar dacă nu
toate). Odată ce corpul se află într-o stare de bine, finalul (sau moartea)
poate veni numai din cauza obiceiurilor sale ce creează dependenţe nocive
(drogul, alcoolul, tutunul), accidentele sau îmbătrânirea, ca parte a destinului
său, dar nu dintr-o boală ce nu are nici o bază pentru a se manifesta.
Înţelegând nivelele mai înalte ale Realităţii, primim pacea interioară şi
liniştea, în hiperminţile noastre.
Avand starea de relaxare a minţii şi trupului, avem pacea şi calmul, care
întotdeauna sunt martorii momentului prezent – de cele multe ori – precum
privim la un spectacol pe scenă. Tot ce părea foarte real şi serios înainte, nu
mai apare la fel de real – este doar „un vis trăit” şi ne vom pune din ce în ce
mai puţine întrebări şi vom fi străfulgeraţi de o adevărată trezire.
Prin acceptare şi prin atitudinea de spectator, nimic nu poate fi forţat să se
întâmple. Este suficientă o înţelegere a Adevărului, că totul este una, totul
este Sursa şi separarea este o realitate limitată (o iluzie). Când ea vine, vine
ca graţie a Sursei sau a lui Dumnezeu, care este adevăratul subiect al tuturor
acţiunilor sau evenimentelor.
Înţelegerea Adevărului va îndepărta vechea şi falsa condiţionare, astfel încât
implicarea instinctivă şi identificarea cu emoţiile negative vor fi înlocuite cu
pacea spectatorului, care va ţâşni spontan din înţelepciunea inerentă.
O singură întrebare poate să apară în acest punct şi aceasta este: Dacă toate
acţiunile sunt ale Sursei, atunci cum este posibil ca unii oameni să înţeleagă
Adevărul şi acceptarea, în timp ce alţii nu? De ce Sursa Unică acţionează prin
intermediul diferitelor fiinţe, în aşa multe feluri? Cititorul nu trebuie să uite
că, chiar dacă Sursa este Unică şi este tot ceea ce există, când ea se mişcă şi
vibrează în forma acestui uriaş Câmp Universal, dă naştere unor şiruri de
vibraţii, ce sunt parte fundamentală a Sursei în Mişcare. Conştiinţele separate
individuale percep combinaţii diferite şi foarte complexe ale acestor vibraţii,
care în realitate nu sunt câmpuri separate, precum undele,
care nu sunt părţi distincte ale marelui ocean. Deci, noi avem senzaţia falsă a
unei multitudini şi diversităţi (haos).
În realitate, anumite vibraţii ale Sursei sunt percepute ca fiind Sursa
identificată cu mecanismul corp – minte ce conduce la ideea că omul este
creatorul şi el nu acceptă altceva în timp ce alte vibraţii, sunt percepute ca
fiind Sursa identificată cu mecanismul corp – minte, însă datorită înţelegerii
se naşte acceptarea omului şi poziţia sa de spectator. Alte vibraţii sunt văzute
ca fiind Sursa ce nu se identifică cu mecanismul corp – minte, căci ea
anihilează în întregime sentimentul de creator. Acestea se întâmplă din cauza
unui singur motiv: noi percepem diferit unele acţiuni ce au loc în Univers,
realizate de Sursa Unică, pentru că Sursa în Mişcare este constituită din
diverse
vibraţii, ce se manifestă simţurilor noastre (sau conştiinţelor noastre) ca
oameni diferiţi şi acţiuni diferite. Totul se întâmplă în fenomenologie
(manifestarea, Sursa în mişcare, Totalitatea sau universul) şi nimic nu se
întâmplă non – manifestării (neumenon). Extraordinarul este Sursa în acţiune,
care este Universul, ca un uriaş Câmp de Energie Universală ce vibrează.
Universul fizic, pe care noi îl cunoaştem în mod tradiţional, este doar o
reflexie a Câmpului Universal, pe ecranul conştiinţelor noastre.
Deci, ce este iluminarea? Iluminarea nu este doar o înţelegere a Adevărului,
este o înţelegere completă şi intuitivă a sa. Iluminarea este anihilarea totală
şi de nezdruncinat a sentimentului de creator, ea este înţelegerea că nu a
existat şi nu există niciodată o separare individuală. Iluminarea este
dezidentificarea Sursei cu mecanismul particular corp – minte, aşa că
sentimentul de fiinţă individuală încetează să existe. Ego-ul va fi doar în parte
acolo şi el guvernează funcţionarea corpului, în conformitate cu factorii săi
genetici şi condiţionările sale şi acolo va fi o identificare, cu numele dat
(numai ca etichetă, care ajută la funcţionarea normală), însă nu se va mai
produce
identificarea cu corpul sau cu gândurile, emoţiile şi acţiunile ce se nasc în
corp. Iluminarea este trezirea din „visul trăit”, înţelegând că Tu eşti chiar
Sursa. Iluminarea este depăşirea atitudinii de spectator, printr-un criteriu
suplimentar, nu există nimeni care să depună mărturie pentru nimic. Nu
există şi nici nu a existat vreodată cineva care să realizeze acest lucru.
Iluminarea este îndepărtarea gândului fals, pe care se bazează realităţile
limitate, ale separării şi identificării. Am văzut că prin atitudinea de spectator,
s-a îndepărtat cauza secundară a suferinţei. Prin iluminarea identificării cu
corpul s-a îndepărtat şi eliminat cauza primară a suferinţei, pentru eterninate.
Corpul poate simţi durerea, dar nu se va identifica cu aceasta, pentru că nu
va fi nimeni care să se poată identifica cu aşa ceva şi prin urmare suferinţa ia
sfârşit. De înţelegerea acestui lucru nu beneficiază nimeni, pentru că pur şi
simplu nu va fi nimeni acolo, nici o individualitate separată. Nu există
iluminare individuală, pentru că iluminarea este anihilarea finală a falsei
senzaţii de fiinţă individuală. Când iluminarea se întâmplă, ea doar se
întâmplă sau nu, ea nu este un obiect pe care individual poate să-l deţină
pentru a avea mai multă fericire. Iluminarea pur şi simplu schimbă individul,
deci urmările sale pot fi văzute în corp şi sunt asociate cu pacea eternă şi
iubirea. După iluminare, corpul continuă să funcţioneze aşa cum a făcut
întotdeauna. Singurul lucru ce îi lipseşte este falsa senzaţie a existenţei sale
ca individ separat, completată de senzaţia falsă de creator. Iluminarea nu
este o condiţie obligatorie, pentru că nimeni nu o poate provoca. Căutând
iluminarea prin efort personal, se întăreşte în mod suplimentar existenţa unei
persoane iluzorii. Iluminarea se întâmplă numai prin graţia lui Dumnezeu sau
a Sursei. Ea poate fi accelerată prin înţelegerea Adevărului şi aceasta graţie
Sursei. Tu eşti Sursa şi acesta este Adevărul Final.
„
Permite Soarelui să strălucească mult timp deasupra ta,
Toată dragostea să te-nconjoare,
Şi lumina pură din interiorul tău,
Să te călăuzească pe Cale.”
Irish Blessing„Permite-ţi să trăieşti toate zilele vieţii tale.”
J.Swift„Permite lui Dumnezeu (Sursei) să ţi se reveleze ţie,
aşa cum Îl cauţi tu pe El.”John Gilmer„Fie ca tu să depăşeşti toate dualităţile şi să-ţi găseşti în
interior, unde locuieşte adevărata frumuseţe şi împlinire,
perechea sufletului tău.“
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu