“Cancerul nu e o boală – este o reacţie disperată a organismului”

Aşa m-am vindecat…spune Adrian Radu

Profesor de sport, antrenor de fitness şi cultu­rism, Adrian Radu a văzut moartea cu ochii. A fost lovit de cumplita boală a secolului şi, întrucât medicina nu mai putea să-l ajute, a pornit de unul singur un război total împotriva cancerului. O luptă care a durat câţiva ani şi s-a încheiat cu o vic­torie binemeritată. L-am rugat să rememoreze cutre­murătoarea lui experienţă, în ideea că ea le-ar putea fi folositoare şi altor oameni, aflaţi într-o situaţie simi­lară.

Semnele bolii

- Când a început coşmarul dvs.?

- În 1997. Antrenam şi practicam personal cultu­rismul, atinsesem o greutate corporală de 82 de kilo­grame, eram numai muşchi, fără pic de grăsime, când, dintr-o dată, am început să slăbesc accelerat. În con­diţiile în care mâncam foarte mult, excesiv chiar, am pierdut şapte kilograme într-o lună şi jumătate. Am ape­lat la soţia unui prieten, doctoriţă la Spitalul Uni­ver­sitar. Cu toate că eram fumător, radiografia pulmo­nară a fost în ordine, în schimb, din analizele de sânge se vedea clar că există ceva de natură infecţioasă. Dar ce anume? Până la urmă, m-am stabilizat cumva pe la 75 de kilograme.
În 1999, aveam scaune cu sânge şi dureri abdo­mi­nale, însă le-am pus pe seama hemoroizilor. Foarte mulţi din cei ce practică culturismul sunt ameninţaţi de hemoroizi, din cauza durităţii efortului fizic, a ridicării greutăţilor şi a regimului alimentar hiper­pro­teic, sărac în fibre – iar eu nu reprezentam o excepţie. Venea la sală şi un student în anul patru la Medicină, un tânăr deosebit de studios. I-a atras atenţia faptul că aveam un aspect ciudat, o paloare stranie, tegu­men­tele aproape albe şi m-a întrebat ce se întâmplă cu mine. După ceea ce i-am relatat, mi-a spus: “Nu vreau să te sperii, dar aşa cum îmi descrii tu scaunul, ar putea fi tumori pe colon. E mai bine să verifici”. Am optat deocamdată pentru o metodă de investigaţie neinva­zivă: RMN. Astfel am aflat că ansele intesti­nale nu arătau deloc bine şi că unul dintre ganglionii din abdomen, care în mod normal ar fi trebuit să măsoare 3-4 milimetri, avea mărimea unei portocale. Asta indica fără dubiu o infecţie majoră. Părerea medi­cului, citez: “Trebuie să te desfacă cineva”.
Cum perspectiva de a fi demontat ca o maşinărie nu mi-a surâs, am început să caut tratamente com­ple­mentare pentru infecţiile intestinale, am luat probio­tice şi prebiotice, vitamine – în special B-uri – şi am băut ceaiuri de plante. Durerile abdominale au cedat, însă pierdeam din ce în ce mai mult în greutate. În trei luni, coborâsem la 62 de kilograme. Am discutat cu o doctoriţă, care mi-a propus un tranzit cu bariu. Colonul meu era plin de excrescenţe, unele din ele foarte mari. Evident, de acolo proveneau sângerările. Verdictul: “Nu ştiu ce este, dar nu e în regulă”. Era limpede că nu mai puteam evita colonoscopia şi m-am adresat unei autorităţi în materie: profesorului Oproiu. El mi-a găsit intestinul gros încărcat de po­lipi, pe segmentul transversal aveam unul enorm, de peste zece centimetri, care obtura colonul aproa­pe com­plet, lăsând doar un spaţiu liber de un milimetru şi jumătate. Timp de două săptămâni, am aşteptat cu inima la gură rezultatul biopsiei, de altfel previzibil: ţesut normal, ţesut malign şi celule nediferenţiate. Într-un cuvânt, cancer.
Am avut o discuţie decisivă cu profesorul Oproiu. Chimioterapia şi razele nu intrau în dis­cuţie, în cazul meu. Urma să mi se scoată in­testinul gros şi o porţiune din cel subţire. Am vrut să ştiu când mi se va face colonoplastia, la care el m-a privit lung şi mi-a spus că n-aveau din ce să-mi reconstru­iască intestinul. Adică, trebuia să mă chinui cu un anus contra naturii, până la sfârşitul zilelor mele. Mi s-a părut inacceptabil.

Ce e cancerul

Mă topeam pe picioare. În decembrie, nu mai cân­tăream decât 53-54 de kilograme, şi chiar mersul prin casă devenise un efort prea mare pentru mine. Reve­lionul l-am făcut în pat, mama venise să mă ajute şi mă hrănea cu lingura, ca pe un copil. Îmi adusese niş­te ceaiuri şi o tinctură de spânz, de la un fitotera­peut din Galaţi. Le-am luat şi, după două-trei săptă­mâni, am mai prins ceva putere. Când m-am simţit din nou în stare să ies din casă, m-am gândit că era timpul să mă informez, să văd şi eu ce Dumnezeu e cancerul ăsta şi ce se poate face cu el. Tot căutând pe internet, am ajuns din aproape în aproape, la Otto Warburg, un biochimist german, laureat al Premiului Nobel. El a definit, în 1931, celula canceroasă prin câ­teva carac­te­ristici: nu respiră oxi­gen, ci îşi produce energia prin procese fermentative; tră­ieşte în mediu acid; într-un me­diu alcalin se distruge. În con­tinuare, am citit o mulţime de studii la zi despre cancerul de colon, adu­nând mereu alte şi alte infor­ma­ţii. Aşa am aflat că, la pacienţii respectivi, s-a constatat o lipsă de calciu în ţesutul co­lonului, iar cel mai bun calciu este cel de origine marină şi ve­getală. Că la popu­laţii precum coreenii, care au fost dintot­dea­una mari mâncători de varză, dar care nu consumă carne de ma­mi­fere şi nici lac­tate, can­cerele in­testinale sunt ca şi inexis­tente. Că varza, ceapa şi usturoiul conţin substanţe care in­hibă proliferarea celu­lelor ma­lig­ne. Că acelaşi efect îl are me­til­sulfonilmetanul (MSM), pre­zent în legumele cru­ci­fere. Că mu­coa­­­sele – cu deose­bire cele intestinale – nu se pot reface fără gluta­mină, un aminoacid indis­pen­­sabil muşchi­lor.
Mobilizarea

Astfel înarmat cu o sume­denie de cunoştinţe noi, m-am grăbit să le pun în practică. Am scos definitiv din alimen­taţie lactatele şi carnea roşie, am trecut pe peşte o­ceanic şi mi-am pro­curat alge din nişte culturi experimentale. Am băut în fiecare zi suc de varză, mi-am stors şi două cepe mari, iar usturoiul îl pisam şi îl mâncam cu peşte oceanic. Mi-am administrat MSM în doză triplă faţă de cea indicată pe cutie şi mi-am întărit sistemul imunitar cu co­lostru. Am luat glu­tamină, am încercat yucca – vă amintiţi că a fost o ase­menea modă – şi tot ce pot spune este că nu mi-a făcut nici rău, dar nici bine. Nu ştiam aproape nimic despre Coenzima Q10. Acum ştiu că ea are o însem­nă­tate vitală pentru mitocondrii (micile uzine ener­getice din interiorul celulelor) şi, fiindcă produc­ţia proprie a organismului scade abrupt, începând de la 30 de ani, la femei, şi 35 de ani, la bărbaţi, trebuie suplimentată zilnic, pe cale orală. Necesarul luat în considerare la data aceea era de 15-30 de miligrame pe zi, respectiv 200-300 de miligrame în cancer. Eu m-am decis imediat pentru 300 de miligrame. Zis şi fă­cut. După o vreme, însă, am început să am o sen­zaţie ciudată. Îmi pulsa ficatul, ca şi cum un pitic s-ar fi strecurat acolo şi ar fi lucrat de zor, bătând cu un ciocan. M-am sfătuit cu o prietenă farmacistă. Ea mi-a explicat că se produce o dezintoxicare bruscă, din care cauză s-ar putea să am şi dureri de cap. Chiar aşa a şi fost. Bun, mi-am spus, dacă am multe toxine acumulate în ficat, trebuie să le dau afară. Cum fac să-mi curăţ ficatul? Discutând întâmplător cu fosta so­ţie a unui boxer, ea mi-a vorbit des­pre metoda cla­sică, aceea cu ulei de măsline, zeamă de lămâie şi sare amară. Boxerii din America Latină şi din fostul bloc sovietic o folo­seau în mod obişnuit, pentru a-şi goli complet colecistul, înainte de meci, ca să fie mai puţin sen­sibili la lovituri. Doamna a mai precizat că procedura trebuie apli­cată de două ori, la interval de două săp­tămâni. Aşa am făcut – şi m-am îngrozit de ce a ieşit din mine. To­tuşi, asta a fost nimica toată faţă de ceea ce avea să mi se întâmple mai târziu.

MUMIO, răşina neagră din Podişul Pamir

În 2002 a venit la facultatea noastră un cetăţean din Republica Moldova, care voia să ne vândă nişte pastile dintr-o răşină neagră, recoltată din Podişul Pa­mir, încercând să ne convingă că ar fi extraordinară pentru sportivi: Mumio. Fiindcă eu mă ocupam atunci de lotul de fitness al ANEFS, profesorul l-a trimis la mine. În primul rând, i-am cerut o documentaţie. Mi-a adus o carte în limba rusă, semnată de un academician pe nume Norbekovici, din Kârgâzstan. După ce mi-a tradus-o cineva şi am putut s-o citesc, am văzut acolo rezultatele unor studii care dovedeau că smoala aceea cu miros ciudat are efecte benefice într-o multitudine de afecţiuni, de la alergii, ulcer, diabet şi hemoroizi, până la reumatism, osteoporoză, leucemie, diverse tipuri de cancer şi altele. S-ar fi zis că e un adevărat panaceu. M-am gândit însă că nu puteam să dau altora un produs pe care nu l-am testat mai întâi eu însumi. Prin urmare, am luat prima pastilă într-o joi seara şi încă una a doua zi dimineaţa. Vineri, pe la ora 18, eram la sală, la IDM, şi mi se făcuse aşa de somn, în­cât abia pu­team ţine ochii deschişi. Trebuie să vă spun că, din pricina stresului cumplit din ultimii ani, a tensiunii psihice generate de gândul că viaţa mea se poate sfârşi în orice clipă, ajunsesem să sufăr de in­som­nie cronică, abia dor­meam două-trei ore pe noap­te. Dar în seara aceea am simţit că leşin, dacă nu mă duc imediat la culcare. Acasă m-am aşezat “puţin” la televizor – şi dus am fost. Când m-am deşteptat, era dimi­neaţă. M-am uitat la ceas: zece şi ceva. Întâr­zia­sem. Am făcut un duş, am băut repede o cafea şi am pornit val-vârtej către IDM. Acolo, clubul gol. Îl în­treb pe recepţioner ce se întâmplă. El dă din umeri şi răspunde: “Nimic, domnu’ Adi, aşa e de obicei dumi­nica”. Vă daţi seama, dormisem neîntrerupt o noapte, o zi şi încă o noapte. Din momentul acela, mi s-a reglat somnul.
Pentru că, fără voia mea, întrerupsesem cura, am hotărât să recuperez, adică să iau de acum înainte câte două pastile de răşină dimineaţa şi două seara. În noaptea de luni spre marţi, du­pă ora două, m-am trezit cu nişte dureri înfio­rătoare în abdo­men, de parcă mi-ar fi răsucit cineva un cuţit pe dinăuntru. M-am gân­dit: “Mă duc mâine la doctor – şi ce-i spun? Că am înghiţit ceva ne­gru şi urât, care îmi arde ma­ţele?”. Mi-am făcut un ceai de cimbru şi mi s-au mai potolit du­re­rile, puteam să aştept dimineaţa fără să urlu. Pe la şase, m-am pre­gătit să merg la spi­tal, am mai băut un ceai şi m-am dus la toaletă. Sur­priza a fost că, în locul unui scaun obişnuit, am elimi­nat o masă de mucozităţi şi mai multe bucăţi de carne, care aveau forma unor burice de deget. Le-am luat, le-am pus în două borcane, am turnat spirt peste ele şi m-am decis să am răbdare, să văd ce se mai întâmplă. Seara am avut un scaun ase­mănător: iarăşi mucilagii, iarăşi bucăţi de carne. În ziua următoare, m-am pre­zentat cu unul din borcane la histopatologie, cunoş­team drumul, că doar mai fu­sesem acolo. Mi-au con­fir­mat că erau fragmente din polipii mei.

Vreme de două luni, am eliminat mereu în scaun bucăţi de carne, care între timp îşi schimbaseră di­men­siunile, erau mai mari, însă foarte subţiri. Toto­dată, aveam o senzaţie extraordinară de uşurare, scă­pa­sem de durerea surdă şi permanentă din intestin. Când am observat că nu mai iese nimic, mi-am zis că e momentul să atac “inamicul” pe terenul lui. Unde erau tumorile? În colon. Prin urmare, încă vreo lună şi ceva am făcut clisme, seară de seară, cu 5 grame de Mumio dizolvate într-un litru de apă călduţă. Nu mai eliminam nimic. În 2004, am vrut să repet colo­noscopia – de astă dată cu cineva care nu mă văzuse înainte. Am primit două refuzuri, unul după altul. Cei ce se uitau în dosarul meu medical evitau să intre pe un intestin cu asemenea probleme. Atunci am azvâr­lit, pur şi simplu, toate analizele şi, făcând asta, am avut sentimentul că arunc la gunoi şi boala. Pe urmă, m-am dus altundeva şi am pretins că solicit un exa­men de rutină. Au constatat doar un aspect de colon iritabil, cu câteva mucozităţi. Trei ani mai târziu, deci în 2007, am avut posibilitatea să merg la o clinică ultraperformantă din Germania. La insistenţele mele, mi-au garantat că aparatura lor poate depista orice formaţiune, începând cu mărimea de un milimetru şi jumătate. Şi mi-au dat asigurări că n-au găsit nimic. Intestinul era perfect curat.

Identificarea toxinelor şi stoparea lor

- Aşa s-a încheiat un parcurs de zece ani. Pri­vind în urmă la teribila dvs. experienţă de viaţă, aţi tras nişte concluzii care ar putea fi de folos şi al­tora?

- Când ţi se spune că ai cancer, prima reacţie e negarea. Speri într-o confuzie, într-o eroare medicală. Urmează apoi faza revoltei. Te întrebi: “De ce eu?”. Pentru ca întrebarea să fie utilă, trebuie să-i schimbi sensul: “Ce greşeli am comis eu, care m-au adus unde sunt acum?”. Cancerul nu e o boală, astăzi sunt ferm convins de asta. Este o reacţie disperată a organis­mului, care caută o cale de a rezista la toxinele intro­duse de noi, voluntar sau involuntar.

- Aşadar, care ar fi măsurile urgente de luat?

- În primul rând, identificarea toxinelor şi stopa­rea intrării lor în organism. Poate fi vorba de vapori to­xici, de exemplu mercur, eti­lenă, benzen sau de o sim­plă po­luare a mediului, de calitatea ne­corespun­ză­toare a apei, dar şi de o hidratare insuficientă, care, la rândul ei, are efecte distructive. Noi avem nevoie zilnic de 35 mi­li­litri pe kilogram-corp, cea mai bună din punct de vedere fizio­lo­gic fiind apa la temperatura ca­me­rei, sorbită cu înghiţituri mici. Iar dimineaţa, în­dată după trezire, se recomandă jumătate de litru de apă alcalină, băută nu pentru hi­dratare, ci dată pe gât dintr-o dată, tocmai ca să se ducă să spe­le toate to­xinele acumulate peste noapte. Apoi, bineînţeles, sunt de evitat substanţele nocive pe care le ingerăm odată cu hrana. Con­ser­vanţii acţionează la fel ca an­tibio­ticele, omoară tot ce e viu şi vor face acelaşi lucru în corpul nostru. După zahăr, cel mai toxic aliment este laptele, deoarece compo­nen­ta sa proteică de bază, anume cazei­natul de calciu, nu poate fi procesată de or­ganismul uman, care nu dispune de enzimele nece­sare. Lac­tatele ar trebui excluse total din alimentaţie. Pare o afirmaţie hazardată, însă ne vom convinge de adevă­rul ei, dacă aruncăm o privire pe statistici. În Europa, cele mai mari consumatoare de lactate sunt ţările nor­dice. Unde credeţi că se înregistrează numă­rul maxim de cancere de colon? Evident, tot acolo. După ce am stopat toxinele, trebuie să eliberăm căile de evacuare a lor, curăţind principalele organe şi sis­te­me parti­cipante la procesele de excreţie: ficatul şi colecistul, rinichii, pielea. Curăţirea nu se face con­comitent, ci pe rând, într-o anumită ordine, în funcţie de priori­tăţile stabilite de un terapeut. Important este şi dre­najul limfatic, realizat prin masaj, fiindcă limfa trans­portă toxinele, ca şi celulele canceroase. După aceea, trecem la alcalinizarea organismului pentru că, aşa cum ştim deja, celula malignă supravieţuieşte numai într-un mediu acid. Reducem la minimum ali­mentele acidifiante, în special carnea, şi luăm Mumio, Coen­zima Q10; şi legumele verzi, care conţin cloro­filă, ajută la oxigenarea celulară. Când am făcut toate aces­tea, celulele canceroase încep să moară şi să se elimine, strat după strat.

O schiţă de meniu sănătos

- Ne-aţi descris ce se petrece în planul fizic. Vor­biţi-ne puţin şi despre modul cum intervine psihicul în mecanismele însănătoşirii.

- Prima condiţie a vindecării este ca bolnavul să şi-o dorească într-adevăr. S-ar zice că oricine vrea să fie sănătos, dar nu-i aşa. Să luăm exemplul unui om care trăieşte într-o atmosferă tensionată acasă. Are parte zilnic de reproşuri, certuri, insulte. Dar când se îmbol­năveşte, toată familia se adună în jurul lui, ca să-l îngrijească. Poate chiar fără să conştientizeze, el va refuza să renunţe la starea de boală, pentru că nu­mai datorită ei i se oferă atenţie şi afecţiune. A doua condiţie este să descifrezi mesajul bolii – fiindcă ea vine să te înveţe ceva. În cazul meu, pe lângă ali­mentaţia greşită, sportul de mare performanţă, făcut aiurea, producea acidoză. De ce să muncească cine­va, ca să ajungă la o greutate de 130 de kilograme, că doar nu-i foloseşte la nimic? Asta e numai trufie. Prin urmare, modestia a fost lecţia mea şi trebuia să mi-o însuşesc. Iar în final, după ce ai înţeles lecţia şi ai tras concluziile, trebuie să te desparţi de boală, aşa cum am făcut eu, atunci când am aruncat documentele medicale. Alegi să-i întorci spatele, o laşi în urmă defi­nitiv şi porneşti cu toată fiinţa spre viitor.

- În încheiere, v-aş ruga să ne daţi câteva sfaturi de nutriţie. Pe scurt: cum ar trebui să arate meniul nostru zilnic?

- Ar trebui să răspundă nevoilor reale ale orga­nismului – ceea ce în prezent nu se prea întâmplă. Di­mineaţa, noi avem enzime specifice pentru gră­simi, organismul produce lipază, prin urmare tre­buie să mâncăm olea­gi­noase. Puneţi de seara în apă două linguri de se­minţe de susan, două de in (bărbaţii vor în­locui inul cu dovleacul) şi până la şase nuci. Dimi­neaţa, daţi-le prin blender îm­pre­ună cu o bana­nă, un măr curăţat de coajă, un kiwi, eventual nişte bu­căţi de ananas şi papaya. Dacă adăugaţi la acest ames­tec două linguri de miere (pre­ferabil de ma­nă), o linguriţă rasă de scorţişoară şi radeţi dea­supra două pă­trăţele de ciocolată amăruie, aţi ob­ţi­nut un mic dejun prin­ciar. La prânz, avem alte enzime – protează – deci e nevoie de proteine. Ve­geta­rienii se vor orienta singuri, pentru ceilalţi repet avertis­men­tul legat de lactate: re­nun­ţaţi la ele. În schimb, oul conţine tot ce este necesar construirii unui viitor organism. Creatorul n-a pus nimic to­xic acolo. Nu exageraţi cu carnea, iar între pu­iul de cres­cătorie, îndopat cu hormoni, şi porc, v-aş îndemna să ale­geţi varianta a doua: o bucată de muşchi, nu mai mare de 110-115 gra­me – şi nu cu cartofi prăjiţi, ci cu o salată. Între masa de prânz şi cea de seară, neapărat beţi 100 ml de zeamă de varză sau borş. Seara, putem procesa carbohidraţii din le­gume. Câteva pre­cizări şi aici: ţelina şi albitura sunt bune, dar nu mai des decât o dată pe săptămână (con­ţin nitrozamină, care în corpul nostru se transformă în nitriţi, apoi în nitraţi). Zilnic să nu vă lipsească o ceapă mică, doi căţei de usturoi şi 150 g de crucifere, adică varză, conopidă sau broccoli. Iar cardiacii să aibă grijă să mănânce mereu ridichi, inclusiv în sezonul rece.
În ziua de azi, din pricina chimizării, aproape că nu mai există enzime în sol. De aceea, eu recomand răşina Mumio, care conţine peste 60 de enzime, un pro­cent substanţial (minimum 15%) revenind aci­dului fulvic, numit de unii autori “enzima-miracol”, şi mai recomand Redigest – două comprimate la prânz şi două la cină – însă nu pentru digestie, ci pentru curăţarea rinichilor. O colegă a fratelui meu avea o piatră de 6 cm la rinichi şi trebuia operată, aşa că am pus-o în legătură cu un urolog foarte bun, care vine la noi, la club. Printr-un concurs de împrejurări, operaţia s-a amânat cu o lună, timp în care medicul a sfătuit-o să-şi regleze tranzitul intestinal. Ea a luat o doză mare de Redigest şi, când i s-a repetat ecografia pentru localizarea exactă a pietrei, s-a văzut că nu mai rămăsese din ea decât un sfert. De atunci, uro­logul nostru îşi tratează toţi pacienţii cu Redigest şi îi operează numai pe cei la care nu dă rezultate cura.

- S-ar spune că întâmplarea v-a dat o mână de ajutor.

- Într-adevăr. De multe ori mi s-au oferit, parcă în dar, soluţii pe care nu le căutasem. De aceea şi eu mă simt dator să le transmit mai departe. Ca să-i ajut pe alţii să nu sufere.

Cu d-l Adrian Radu se poate lua legătura la tel. 0722/42.76.62

(articol preluat din Formula AS)